1 an…

Azi este 23 iulie si se implineste un an de cand invatam sa zicem “acasa” unui alt loc. A fost un an plin, rascolitor, revelator, ametitor, un an frumos si incarcat de semnificatii pe care abia astept sa vi-l povestesc aici… Poco a poco… Ciocnesc acum un pahar cu sampanie cu iubitii mei si, cu sufletul plin de recunostinta, Ii multumim lui Dumnezeu pentru grija pe care ne-a purtat-o in fiecare clipa a vietii noastre… Ne-am propus, in anul acesta, sa privim viata ca pe o aventura la care avem privilegiul sa participam. Ne-am propus sa ne imaginam viata ca pe o calatorie, ca pe o excursie la care am primit cadou un bilet, fara sa stim ruta, fara sa stim la ce statie va trebui sa coboram. Aveam varianta sa ne urcam in “autocar” si sa stam crispati si inclestati de manerele scaunului tresarind la fiecare curba, plangand la deal si tremurand la vale, lesinand de frica de a nu fi noi cei care trebuie sa coboram de fiecare data cand se deschid usile…sau putem sa ocupam un loc la geam si sa ne bucuram de fiecare imagine sau intamplare care se deruleaza sub ochii nostri, cu sau fara participarea noastra, sa apreciem si furtunile cat si zilele insorite, sa zambim colegilor de calatorie si sa fim incredintati ca Soferul ne duce exact pe acolo pe unde trebuie sa trecem pentru ca excursia sa fie cu sens…. Incerc sa privesc cu uimire si curiozitate fiecare zi, luptandu-ma sa ma detasez de dorinta de a controla sau aranja in tipare familiare evenimentele, lasandu-ma surprinsa si bucurandu-ma de neprevazutul excursiei. Astfel mi-e usor sa zambesc chiar si atunci cand mi-e greu si reusesc sa nu imi pierd speranta atunci cand pare ca plafonul de nori este prea gros si soarele parca nu mai apare… Aleg in fiecare dimineata sa vad frumosul, sa cred binele. Mi se chirceste sufletul de durere cand citesc sau aflu vesti din tara mea, insa. Ma straduiesc sa cred ca toate au sens si un rost, chiar daca eu nu le vad.. Acum 15-20 de ani plecau din tara romanii care nu gaseau de munca sau carora salariul foarte mic le permitea, cu greu, doar supravietuirea. Plecau pentru a munci orice, pentru a reusi sa puna un banut in pusculita la sfarsitul lunii cu care sa incerce sa-si implineasca vise, sa-si aline dureri sau sa-si domoleasca frustrari. Acesta a fost primul val; val care s-a rostogolit in Europa aducand cu el si o gramada de mizerii umane care au ajuns, treptat, sa devina cartea noastra de vizita, a romanilor, pretutindeni. Cam peste tot unde ajungi nu aminteste nimeni de romanii care accepta sa munceasca in conditii pe care bastinasii le refuza (salarii mai mici, eventual platite la negru, ore muncite zilnic care depasesc normele in vigoare, conditii grele de munca) sau despre cei care ii depasesc in pregatire si pricepere pe localnici… Acestia sunt inglobati, asimilati si foarte rar pomeniti. Despre romani auzi in presa din Europa in general cand este vorba de vreo crima, jaf sau retea de proxeneti. Strainii devin vigilenti cand spui ca te-ai nascut in Romania si nu pot fi invinovatiti. Noi suntem pentru Europa raufacatori sau slugi. Nicio varianta care sa ne asigure demnitatea sau respectul. De aceea, am preferat mult timp statutul de turist celui de rezident. Ne-am incantat an de an in tot atatea locuri minunate urmate apoi de dusurile reci, triste si prelungi, la intoarcerea in tara… Veneam, in fapt, acasa doar pentru a castiga banii cu care sa platim facturile umflate, impozitele care nu prea “se vedeau” in calitatea vietii noastre, oamenii care sa ne creasca copiii si sa ne ingrijeasca locuinta in timp ce noi munceam uitand ca avem o singura viata, ratele facute la banca pentru a avea masini mai bune pe care sa le reparam mai scump, petrecerile aniversare la care veneau multi dintre “prietenii nostri” cu care ne vedeam doar atunci intr-un an… Veneam mai ales pentru a economisi banii care sa ne permita, macar de doua ori pe an, sa evadam in lumea “de afara” unde, dincolo de realitate, ne imaginam materializate toate visele noastre, intreaga definitie a unei lumi mai bune. Aceeasi senzatie frustranta am incercat-o unii dintre noi, la scara mai mica, atunci cand ne-am intors acasa dupa un concediu in Turcia la “all inclusive” unde “ne-am distrat de toti banii”, ne-am privit in oglinda, am plans mut si am intrat abrupt in dieta cu ciorba de varza. Ei bine, in anii in care, in general, doar romanii fara posibilitati si fara speranta plecau din tara, ceilalti credeau, visau sau sperau sa avem si noi “o tara ca afara”. Stiti replica aia standard pe care am spus-o fiecare dintre noi, macar o data, intr-un moment de frustrare “daca am fi in …… (fiecare a completat cu tara care i se parea lui in momentul respectiv culmea civilizatiei si corectitudinii sociale) asta nu ar fi posibil.”?! Normal ca o stim cu totii…o foloseam cand incercam sa il pedepsim pe cel din fata noastra facandu-l sa se simta un babuin cazut direct de pe ramura in civilizatia despre care noi aveam atatea referinte… De vreo cativa ani, insa, multi dintre acesti pionieri ai implemantarii civilizatiei in Romania au inceput sa se simta hamsteri alergand in rotita… Vazand ei ca, alergand mult timp, chiar si cu viteza mare, pe banda, nu reusesti sa parcurgi niciun km real au inceput sa isi anuleze abonamentele la salile de fitness si sa inceapa plimbari “la pas” in natura. In ultima jumatate de an ne-au sunat/scris/contactat neasteptat de multi dintre cei ramasi in tara (nu numai persoane pe care le cunoastem, ci si “recomandari”) care ne-au cerut detalii, pareri si sfaturi pentru ca si ei isi propun sa ia drumul pribegiei, constienti de faptul ca viata trece mult mai repede ca schimbarile pe care ni le dorim infaptuite in tara noastra… Sunt foarte multi cei care ar pleca din tara, cei care isi doresc sa traiasca si sa isi creasca puii intr-un mediu mai putin ostil, dar frica de necunoscut si riscurile pe care presupun ei ca le incumba schimbarea caminului ii fac sa ramana pe loc, marind cu fiecare zi (si Ordonanta de Urgenta!) ce trece bulgarele de frustrare, nemultumire, tristete si neputinta cu care s-au obisnuit sa traiasca… Eu cu Laurentiu am visat sa traim intr-o tara civilizata de cand ne-am cunoscut, dar a existat mereu macar un argument rational care ne-a tinut pe loc. Au trecut 17 ani pana cand visele, planurile si dorintele noastre vizavi de locul in care vrem sa traim sa se materializeze. E greu sa pleci din tara daca nu esti fortat de imprejurari. Pleci usor cand nu ai nimic de pierdut, cand stai foarte bine financiar incat stii ca poti trai toata viata din ce ai sau cand esti idealist si plin de speranta si scarbit maxim de ceea ce traiesti. Noi ne incadram in ultima varianta si cred ca aici se incadreaza majoritatea persoanelor cu care am vorbit. Pe aceasta cale ii anunt pe toti cei care si-au inchipuit ca am castigat la Loto sau am primit vreo mostenire neasteptata ca au gresit, spre parerea noastra de rau… Mi-as dori sa avem exact atatia bani cat cred multi de acasa ca avem. Doamne ajuta! Dar, sa il lasam pe fiecare sa gandeasca ce vrea si sa va zic si despre “al doilea val”… Acesta este, dupa parerea mea, format majoritar din romani extraordinari, “high quality”: educati, inteleptiti de timp si vremuri, dar inca destul de tineri pentru a-si demostra oriunde capacitatile. Acestia au inceput de cativa ani sa plece din tara, satui de a mai astepta, obositi de a mai crede, lasand altora realizarile personale, resetandu-si cronometrul sperantelor in alt loc, in alta lume. Oamenii ascestia arata Europei o altfel de Romanie, una care merita respect si consideratie. Copiii lor vor avea timp sa demostreze ca inteligenta, sensibilitatea si creativitatea au fost cu darnicie daruite celor din Est, chiar daca pretuite cel mai des de cei din Vest… Deci a trecut un an de cand ne cautam si noi poteca departe de casa. Inca nu cred pe deplin ca am plecat. Cred inca, uneori, ca e un vis… Viata curge altfel aici. E mai usoara, are aroma de vacanta… Suntem mai bogati in suflet, in timp si in prieteni… Imi place sa cred ca suntem si mai intelepti un pic. Suntem, cu siguranta, recunoscatori. Va asteptam cu drag. Pe cei care deja impachetati… cu drag, cu sfaturi si cu sprijin…