Ce ai alege?!

Nu stiu cand am inceput sa chinui oamenii cu intrebarea asta, dar cred ca aveam o varsta la care consideram ca cel mai bun mod de a cunoaste un om este sa ii pui intrebari tampite si sa vezi cum reactioneaza. „Ce ai alege?” era intrebarea mea preferata.

Cand eram (mai) tanara si lucram la Orange, imi placea la nebunie sa imi asasinez colegii cu astfel de dileme. „Ce ai alege: sa iti tai o mana sau un picior?” „Sa bei o cana de muci sau sa mananci o lingura de cacat?” „Sa ai diaree in fiecare zi timp de un an sau sa vomiti o data pe saptamana, tot anul?”

Nu stiu de ce faceam asta, dar probabil ca psihologii ar putea explica. Eu pot doar sa spun ca eram foarte implicata in dezvoltarea personala a colegilor mei. Ha, ha…

Bineinteles ca, dupa ce omul raspundea, nu era suficient. Il mai intrebam si „de ce?”, ca si cum urma sa ii fac profilul psihologic pe baza alegerii dintre muci si cacat. Probabil ca am ratat o cariera stralucita in psihologie.

Cu timpul, totusi, m-am mai rafinat. Nu mai eram fata care isi teroriza colegii cu scenarii gastrointestinale si amputari imaginare. Am inceput sa pun intrebari care pareau mai serioase. Asa ca am trecut la bani. „Ce ai prefera: sa muncesti 12 ore pe zi si sa castigi 10.000 de euro pe luna sau sa muncesti 6 ore si sa castigi 2.000?” Aici deja nu mai radea nimeni la fel de tare. Pentru ca, spre deosebire de dilemele cu mana si piciorul, la asta chiar trebuia sa te gandesti. Unii aleg banii. Altii timpul. Unii spun ca ar rezista cativa ani pentru 10.000 de euro si apoi s-ar retrage. Altii spun ca nici pentru 100.000 nu ar da 12 ore din fiecare zi. Unii au nevoie de bani, altii de libertate, altii de siguranta, altii de adrenalina de a construi ceva.

Mi-am dat seama ca, de fapt, „ce ai alege?” este una dintre cele mai interesante intrebari pe care le poti pune unui om si am inceput sa observ ceva foarte interesant: cu cat imbatranim, cu atat intrebarile de tipul „ce ai alege?” devin mai putin amuzante si mai greu de raspuns.

Cand esti tanar, alegi intre o mana si un picior. Mai tarziu, alegi intre bani si timp. Apoi intre cariera si familie. Intre siguranta si libertate. Intre un salariu mai mare si un oras in care nu mai ai viata. Intre o promovare si serile petrecute acasa. Intre un apartament mai mare si un credit care te tine legat de un job pe care il urasti. Si, la un moment dat, fara sa iti dai seama exact cand s-a intamplat, „ce ai alege?” nu mai este un joc. Devine viata ta.

Mi se pare fascinant ca, atunci cand suntem copii, suntem invatati sa ne dorim lucruri: sa fim cei mai buni, sa luam note bune, sa intram la facultate, sa avem o meserie buna, sa castigam bine, sa avem o casa, o masina, o cariera. Sa „reusim”. Si nimic din toate astea nu este gresit. Problema este ca foarte rar ne spune cineva sa ne intrebam ce dam la schimb pentru ele. Pentru ca aproape totul are un pret. Doar ca unele preturi nu apar pe eticheta.

Un salariu de 10.000 de euro poate costa 12 ore pe zi. O promovare poate costa sanatatea. O casa mai mare poate costa libertatea. Un business de succes poate costa relatia cu partenerul. O cariera stralucita poate costa copilaria copiilor tai. Siguranta financiara poate costa exact anii in care aveai energia sa traiesti. Si cea mai perfida parte este ca, de multe ori, nu simti ca platesti. La inceput chiar pare ca primesti: bani, statut, validare, un titlu nou pe cartea de vizita, un birou mai mare, felicitari. „Bravo!” „Ce bine iti merge!” „Ai ajuns departe!” Si tu zambesti, pentru ca este adevarat. Ai ajuns departe. Doar ca nimeni nu te intreaba unde ai vrut sa ajungi. Poate ca nici tu nu mai stii exact.

Am avut o perioada in care intrebarea „cat castigi?” mi se parea absolut normala. E o intrebare pe care o punem oamenilor fara sa clipim, desi este, intr-un fel, una dintre cele mai intime intrebari pe care le poti pune. Dar exista o intrebare pe care o punem mult mai rar: „Cat din viata ta costa banii pe care ii castigi?” Asta mi se pare mult mai interesant.

Pentru ca 10.000 de euro nu inseamna acelasi lucru pentru doi oameni. Pentru unul pot insemna o viata relaxata. Pentru altul pot insemna sa se trezeasca la 5 dimineata, sa lucreze pana la 9 seara, sa manance pe fuga, sa nu isi vada copiii si sa traiasca permanent cu telefonul in mana. Unul isi cumpara cu banii aia libertate. Celalalt isi cumpara lucruri cu banii pe care i-a castigat vanzand libertatea.

Si uite asa ajungem la una dintre cele mai complicate intrebari: Ce vindem, de fapt, atunci cand muncim? Nu doar timpul, pentru ca timpul este o unitate prea simpla. Vindem dimineti, vindem seri, vindem weekenduri, vindem nervi, vindem sanatate, energie, prezenta. Vindem bucati din viata noastra pe care nu le mai putem recupera. Si cel mai interesant este ca nu stim niciodata exact cat mai avem de vanzare.

Daca ai sti ca mai ai zece ani de trait, ai mai accepta acelasi job?

Daca ai sti ca mai ai cinci ani, ai mai lucra 12 ore pe zi?

Daca ai sti ca anul viitor nu vei mai fi aici, ai mai amana vacanta aceea?

Ai mai spune „nu acum”?

Ai mai sta peste program?

Ai mai rata cina cu familia pentru o sedinta care putea fi un email?

Ai mai amana intalnirea cu prietenii pentru ca „saptamana asta sunt foarte prins”?

Probabil ca nu.

Si aici apare ceva foarte ciudat. Noi stim ca vom muri. Este unul dintre putinele lucruri absolut sigure despre viata. Si totusi, traim ca si cum avem timp infinit. Ne comportam ca si cum putem recupera mereu. „Mai incolo.” „La anul.” „Dupa ce termin proiectul.” „Dupa ce strang bani.” „Dupa ce copiii cresc.” „Dupa ce ies la pensie.” Este incredibil cate lucruri importante din viata noastra sunt programate pentru acel misterios „mai tarziu”.

Cred ca ar trebui sa ne punem mai des intrebari de tipul „ce ai alege?”, dar unele putin mai incomode.

Ce ai alege: o viata in care castigi foarte multi bani, dar esti mereu obosit, sau una in care castigi suficient si ai timp sa traiesti?

Ce ai alege: o casa spectaculoasa intr-un loc care nu iti place sau o casa modesta intr-un loc in care esti fericit?

Ce ai alege: sa fii foarte important pentru oameni care nu conteaza pentru tine sau sa fii foarte important pentru cativa oameni pe care ii iubesti?

Ce ai alege: sa fii admirat de mii de oameni sau iubit profund de cativa?

Ce ai alege: sa ai succes in ochii lumii sau sa ai o viata pe care tu o consideri reusita?

Si poate cea mai grea dintre toate: Ce ai alege daca nimeni nu ar afla niciodata ce ai ales? Pentru ca aici se schimba tot. Daca nu ar exista Instagram, Facebook, LinkedIn. Daca nu ar exista vecini, rude, colegi, prieteni, oameni care sa compare. Daca nimeni nu ar sti cat castigi, ce masina ai, unde locuiesti, unde ai fost in vacanta, ce functie ai, cati oameni lucreaza pentru tine. Ce ai mai alege atunci?

Ma intreb uneori daca nu ne-am complicat teribil de mult viata incercand sa castigam un joc pe care nu l-a cerut nimeni. Jocul ala idiot in care trebuie sa ai mai mult. Mai multi bani. Mai mult succes. Mai multe proprietati. Mai multe calatorii. Mai multe diplome. Mai multi followeri. Mai multe realizari.

In tot acest „mai mult”, exista un lucru care nu se inmulteste niciodata. Timpul. Ai aceleasi 24 de ore ca omul care castiga de zece ori mai putin. Ai aceeasi viata ca omul care are o casa de zece ori mai mare. Cea mai mare diferenta dintre bogatie si saracie despre care nu prea vorbim este nu cat ai, ci cat din viata ta iti apartine. Pentru ca poti sa ai foarte multi bani si foarte putin timp. Poti sa ai foarte mult succes si foarte putina liniste. Poti sa ai tot ce ti-ai dorit si sa descoperi, intr-o zi, ca nu mai stii de ce ti-ai dorit toate acele lucruri.

Nu cred ca exista un raspuns corect la intrebarea „ce ai alege?”.

Poate pentru cineva 12 ore de munca si 10.000 de euro sunt exact viata pe care si-o doreste. Poate iubeste ceea ce face, poate are energie, poate nu are copii, poate vrea sa construiasca ceva si este dispus sa plateasca pretul pentru o perioada. Si este perfect in regula.

Problema nu este alegerea. Problema este sa nu iti dai seama ca ai facut-o. Sa ajungi sa platesti cu sanatatea pentru bani si sa crezi ca asa arata succesul, sa iti vinzi timpul pentru lucruri pe care nici macar nu le mai vrei, sa sacrifici relatii pentru o promovare pe care peste zece ani nici nu ti-o vei mai aminti, sa muncesti ca sa iti permiti o viata pe care nu ai timp sa o traiesti. Asta mi se pare cu adevarat trist.

Intrebarea nu este „cat de mult poti obtine?” Intrebarea este: „Cat esti dispus sa dai pentru ceea ce obtii?”

Si, daca stau sa ma gandesc, cred ca asta a fost intotdeauna adevarata intrebare din spatele jocului meu „ce ai alege?”, doar ca atunci nu stiam.

Cand eram tanara si imi chinuiam colegii cu „ai prefera sa iti tai o mana sau un picior?”, ma interesa raspunsul. Mai tarziu, cand ii intrebam daca ar prefera 10.000 de euro si 12 ore de munca sau 2.000 si 6 ore, ma interesa alegerea. Acum ma intereseaza ce se afla in spatele ei. Pentru ca fiecare alegere spune ceva despre noi, despre ce ne sperie, despre ce ne dorim, despre ce credem ca valoreaza, despre lucrurile pentru care suntem dispusi sa platim si, mai ales, despre lucrurile pentru care suntem dispusi sa ne vindem. Iar asta mi se pare mult mai important decat orice suma dintr-un salariu.

Banii, pana la urma, se pot castiga din nou, un job se poate schimba, o casa se poate vinde, o masina se poate inlocui, o functie poate fi ocupata de altcineva a doua zi, dar timpul pe care l-ai dat pentru toate astea nu se mai intoarce, nici energia, nici anii in care puteai sa fii altundeva, nici serile pe care nu le-ai petrecut cu oamenii pe care ii iubeai si nici viata pe care ai amanat-o pentru momentul in care vei avea, in sfarsit, timp sa o traiesti.

Si atunci intrebarea nu mai este „Ce ai alege?”, ci „Pentru ce merita sa iti dai viata?”

Fara sa ne dam seama, raspundem la intrebarea asta in fiecare zi prin felul in care ne petrecem timpul, prin lucrurile pentru care ne consumam sanatatea, prin oamenii pentru care ne facem timp, prin lucrurile pe care le amanam, prin banii pentru care alegem sa muncim, prin „da”-urile pe care le spunem cand am vrea, de fapt, sa spunem „nu”.

Intr-o zi, cand vom avea mult mai putin timp decat ne imaginam acum, ne vom intreba de ce nu am trait mai mult din viata pe care deja o aveam. Asa ca, daca tot am avut obiceiul de a chinui oamenii cu intrebari imposibile, am una noua, una la care nu trebuie sa imi raspunzi mie. Ce ai alege daca ai sti ca nu mai ai atat de mult timp pe cat crezi? Si, imediat dupa, Ce ai schimba chiar de maine?

Intrebarile astea au ajuns, in timp, intrebarile pe care mi le pun mereu si ma oblig sa-mi dau raspunsuri sincere.

Eu cred ca, de ceva timp, am inceput sa aleg altfel. Nu perfect intotdeauna, dar suficient de constient incat sa stiu ce vreau sa protejez. Am ajuns sa prefer sa castigam mai putin, dar sa avem timp pentru noi. Timp sa plecam undeva cand avem chef, sa stam acasa fara sa simtim ca pierdem bani, sa ne vedem cu oamenii dragi, sa avem zile care nu trebuie monetizate si momente care nu trebuie sa produca nimic.

Au fost oportunitati pe care le-am lasat sa treaca. Am fi putut dezvolta o “afacere” care parea a fi banoasa, dar am ales sa nu o facem. Nu pentru ca nu ne-ar fi placut banii si nici pentru ca am avea vreo filosofie romantica despre saracie, ci pentru ca ne-am gandit unde ar fi putut duce lucrurile daca deveneam sclavii propriei afaceri.

Pentru ca si aici exista un „ce ai alege?”. Ai alege sa construiesti ceva care iti poate aduce foarte multi bani, dar care ajunge sa iti manance tot timpul? Ai alege sa ai o afacere care creste continuu, dar care te face sa te gandesti la ea dimineata cand te trezesti, seara cand te culci si in fiecare weekend in care, teoretic, esti liber? Ai alege sa castigi din ce in ce mai mult, dar sa nu mai ai timp sa te bucuri de ceea ce castigi?

Noi ne-am temut si de ceva mai subtil: sa nu ajungem sa privim totul prin filtrul castigului. Sa nu incepem sa vedem oamenii ca pe clienti, oportunitatile ca pe cifre si timpul ca pe ceva ce trebuie neaparat transformat in bani. Nu pentru asta am plecat din tara. Nu am vrut sa fim cu cineva la masa si, in loc sa fim cu adevarat acolo, sa ne gandim deja ce am putea scoate din conversatia respectiva si sa ajungem, fara sa ne dam seama, sa punem castigul inaintea omului.

Pentru ca exista un moment in care, daca nu esti atent, afacerea pe care ai construit-o ca sa iti ofere libertate incepe sa iti dicteze cum sa traiesti. Si mi se pare unul dintre cele mai ironice lucruri din lumea asta: sa muncesti ani intregi ca sa ajungi liber si sa descoperi ca ai devenit prizonierul lucrului pe care l-ai construit tocmai pentru a fi liber.

Noi am ales sa traim in loc sa aratam ca traim. Sa avem o viata care ne place noua. Am ales sa fim autentici in loc sa fim impecabili. Sa spunem „nu stim”, „nu putem”, „nu vrem”, fara sa simtim ca trebuie sa construim in jurul nostru o versiune pe care ceilalti sa o admire. Preferam sa avem o viata care se simte bine din interior, chiar daca uneori nu arata spectaculos din exterior.

Nu ne iese chiar mereu si nici nu cred ca exista cineva care traieste asa tot timpul. Ne mai comparam uneori si noi, ne mai dorim mai mult, ne mai intrebam daca nu cumva ar trebui sa fim in alta parte. Suntem oameni, pana la urma. Dar incercam sa ne intoarcem la intrebarea asta simpla: pentru ce vrem, de fapt, sa ne folosim viata?

Asa ca, dupa ani in care am intrebat oamenii daca prefera sa isi taie o mana sau un picior, cred ca am ajuns, in sfarsit, la intrebarea care chiar conteaza:

Ce ai alege sa faci cu viata ta, daca ai intelege cu adevarat ca nu o poti pune pe pauza?

Eu cred ca as alege, din nou, viata care se traieste. Nu cea care se fotografiaza cel mai bine. Nu cea care impresioneaza cel mai mult. Nu cea care arata impecabil, ci cea care, atunci cand ramai singur cu tine, iti da sentimentul ca a fost a ta.

Pentru ca, pana la urma, asta vindem atunci cand nu suntem atenti: bucati din viata noastra. Iar eu nu vreau sa ajung, la final, sa constat ca am fost foarte buna la a construi o viata care arata bine. As vrea sa stiu ca am fost foarte buna la a o trai. La asta m-a ajutat cel mai mult mutarea in Spania. Mi-a dat tihna si liniste in minte si in suflet si, astfel, am putut sa ma aleg pe mine, familia mea si autenticul.