Toamna este cea mai frumoasa vara

A trecut august, au inceput scolile, s-a terminat sezonul clasic de turism, a inceput toamna. Toate aceste sunt motive de bucurie pentru mine. Cand ajungi la varsta la care copiii au crescut si nu iti mai conditioneaza scoala lor vacantele, momentele de pauza sau posibilitatea de a calatori, iti dai seama ca anotimpurile isi schimba valoarea. Cel mai perfect anotimp pentru calatorit este toamna: turisti mai putini, copii mai putini – implicit zgomot mai putin -, preturi mai mici, oferte mai multe, servicii mai bune.

In Spania, in plus fata de toate aceste avantaje se adauga si vremea. Temperaturile sunt de vara perfecta. In timpul zilei, in septembrie si octombrie, ai intre 27 si 33 de grade, adica perfect pentru plaja si baie, seara coboara pe la 20 -21 de grade, perfect pentru plimbari, iar noaptea vreo 18 grade iti asigura un somn linistit, fara aerul conditionat cu care ai trait toata vara. Toamna a devenit anotimpul nostru preferat de cand locuim in Spania si perioada in care, in sfarsit, in conving pe Balaur sa ma duca pe plaja. Pana acum am fost de trei ori… Vis!

Si partea cea mai buna este ca, dupa ce trece augustul, nu ai senzatia ca s-a terminat vara. Din contra. Ai senzatia ca abia acum incepe vacanta pe care ti-ai fi dorit-o. Plaja este in continuare acolo, marea este calda, soarele este suficient de puternic cat sa te bronzezi, dar lipseste nebunia. Nu mai trebuie sa-ti organizezi ziua in functie de trafic, de locul de parcare sau de ora la care trebuie sa ajungi pe plaja ca sa mai prinzi un petic de nisip. Poti sa pleci de acasa cand ai chef. Si, mai ales, poti sa stai. Asta mi se pare marele lux al toamnei. Nu mai ai senzatia ca trebuie sa te grabesti.

In august, chiar si cand esti in vacanta, parca esti intr-o permanenta misiune. Trebuie sa ajungi la plaja, trebuie sa vezi obiectivul ala, trebuie sa faci rezervare la restaurant, trebuie sa gasesti parcare, trebuie sa te feresti de orele de varf, trebuie sa te intorci inainte de nu stiu ce ora. Peste tot este multa lume si, chiar daca nu te grabeste nimeni, aglomeratia te face sa te grabesti.

In septembrie, lucrurile se schimba. Poti sa bei cafeaua dimineata fara sa te gandesti ca pierzi jumatate din zi. Poti sa pleci la plaja la 11 si sa gasesti loc. Poti sa te plimbi printr-un oras turistic fara sa mergi in sir indian dupa alte cateva sute de turisti. Poti sa intri intr-un restaurant si, de multe ori, chiar sa alegi masa la care vrei sa stai.

Si mai este ceva ce imi place foarte mult: Spania revine la spanioli. Dupa lunile de vara, in care orasele de coasta sunt invadate de turisti, incepi sa vezi din nou viata normala. Oamenii ies la cafea, se intalnesc cu prietenii, merg la cumparaturi, isi plimba cainii, stau la terase. Nu mai este acea atmosfera de „toata lumea este in vacanta”, ci una mult mai relaxata, mai autentica.

Iar pentru cine locuieste aici, diferenta este si mai mare. Vara este anotimpul in care te adaptezi turistilor. Toamna este anotimpul in care te bucuri de faptul ca locuiesti in Spania. Inclusiv preturile incep sa se aseze. Hotelurile, apartamentele, restaurantele si diversele servicii nu mai sunt la nivelul de pret din varf de sezon. Nu inseamna ca totul devine brusc ieftin, dar diferenta se simte. Si, pentru acelasi buget, poti obtine mai mult. Un weekend in care in august te-ar costa serios poate deveni, in septembrie sau octombrie, o escapada foarte rezonabila. Iar daca vrei sa calatoresti prin Spania, toamna este perioada perfecta pentru asta.

Pentru ca Spania nu inseamna doar plaja. Ba chiar as spune ca abia toamna incepi sa o descoperi cu adevarat. Poti sa mergi in orase in care vara temperaturile te fac sa te gandesti de doua ori daca ai nevoie chiar de atatea obiective turistice pe zi. Poti sa te plimbi prin Sevilla, Cordoba, Granada, Valencia sau Madrid fara sa simti ca ai intrat intr-un cuptor. Poti sa faci trasee, sa vizitezi sate, sa te opresti la o terasa si sa stai acolo cat vrei, fara sa cauti cu disperare umbra.

Si aici mi se pare ca apare diferenta dintre vacanta de vara si calatoria de toamna. Vara vrei sa profiti de fiecare minut; toamna vrei sa te bucuri de fiecare minut. Este o diferenta mica in cuvinte, dar foarte mare in senzatie.

Pana si serile sunt altfel. Dupa o zi de 30 de grade, iesi din casa si nu te loveste zidul acela de aer fierbinte. Poti sa mergi pe jos. Poti sa stai la terasa. Poti sa te plimbi pe promenada. Poti sa iei cina afara si sa nu te topesti.

Noaptea, pentru mine, este una dintre marile placeri ale toamnei spaniole. Deschizi geamul si intra aer racoros. Nu mai auzi aparatul de aer conditionat functionand ore intregi. Nu mai ai senzatia ca dormi intr-o camera in care temperatura trebuie negociata permanent intre cei doi oameni din pat. Pur si simplu dormi. Si a doua zi o iei de la capat. Cu mare, soare, cafea, plimbare.

Asta este, probabil, motivul pentru care am ajuns sa iubesc atat de mult toamna aici. Nu pentru ca ar fi un anotimp spectaculos in sensul clasic. Nu avem frunze rosii peste tot, ploi romantice si pulovere groase. Toamna spaniola este, in multe zile, o vara care refuza sa plece. Si mie exact asta imi place. Este vara fara obligatiile verii. Fara aglomeratie, fara preturile de varf, fara copii care alearga peste tot, fara program facut dinainte, fara sentimentul ca trebuie sa profiti de fiecare secunda pentru ca „gata, se termina vacanta”.

Vacanta nu se termina. Doar incepe sa semene mai mult cu ceea ce imi place mie sa fie o vacanta. Linistita. Cu o carte, o cafea, o plimbare si, daca am noroc, cu Balaurul convins sa mergem la plaja. Pana acum am reusit de trei ori. Mai am septembrie, octombrie si toata puterea mea de convingere.

Eu zic ca avem sanse.

Trebuie sa explic putin ce inseamna „sa-l conving pe Balaur”.

Balaurul este sotul meu si, desi nu pare, este un om destul de usor de convins. Problema este ca el trebuie convins ca vrea ceea ce, de fapt, vreau eu.

Asa ca azi, eu eram deja cu costumul de baie pe mine (ascuns sub o rochie banala), crema de plaja pregatita, geanta facuta si prosopul rulat frumos, in timp ce el isi bea cafeaua linistit, ca un om care nu banuieste nimic.

• Mergem la plaja azi?
• Nu.

Raspuns rapid. Fara ezitare. Fara negociere.

• De ce?
• Pentru ca am mai fost.
• Cand?
• Nu mai stiu.
• Pai tocmai. Nu mai stii cand. Deci a trecut ceva timp.

Se uita la mine. Cu fata ai care cere un papuc. Ignor, insa. Eu stiu ca nu trebuie sa insist imediat. Balaurul functioneaza pe principiul ca orice idee care imi apartine trebuie lasata putin sa se aseze. Asa ca mi-am vazut de cafea.

Dupa vreo zece minute:

• Uite ce frumos e afara.

Tacere.

• Sunt 28 de grade.

Tacere.

• Si apa e calda.

Aici a ridicat ochii.

• De unde stii?
• Am verificat.

Nu intreba de ce verificasem temperatura apei la ora opt dimineata. Era evident.

• Cat stam?

Asta era. Intrebarea pe care o asteptam.

• O ora.

Am mintit. Nu cu rautate. Cu optimism. Stiam foarte bine ca daca ajungem la plaja si este frumos, o ora nu va fi suficienta. Dar exista niste reguli nescrise in orice casnicie: unele lucruri nu trebuie spuse de la inceput.

Pana la urma a venit.

Pe drum, el a tinut sa-mi explice ca nu intelege de ce trebuie sa mergem la plaja cand putem sta foarte bine acasa, la umbra, cu o cafea. Eu i-am explicat ca tocmai asta este problema: daca locuiesti in Spania si stai acasa cand ai marea la cativa kilometri, trebuie sa dai explicatii. A bombanit. Eu am zambit.

Am gasit si loc de parcare din prima. Asta a fost momentul in care am stiut ca ziua este a mea. Am ajuns pe plaja, am intins prosopul, el s-a asezat, s-a uitat la mare si, dupa vreo cinci minute, a spus: Bine ca am venit.

N-am zis nimic. Era prea important sa nu stric momentul. Mi-am pus ochelarii de soare si m-am intins pe sezlong, victorioasa. Pentru ca, in relatia cu Balaurul, exista o regula foarte clara: niciodata sa nu-i spui „ti-am zis eu”. Mai ales cand tocmai ai demonstrat ca ai avut dreptate.

Asta nu inseamna ca nu ma mai lovesc de rezistenta lui. Din contra. Orice excursie, orice drum, orice „hai sa vedem si locul asta” incepe cu o mica negociere. Eu vad o zi libera si ma gandesc unde putem merge. El vede o zi libera si se gandeste cat de bine ar fi sa nu mergem nicaieri. Eu vad o plaja si vreau sa ma asez pe nisip. El vede un drum pana la plaja. Eu vad un oras pe care nu l-am mai vizitat. El vede parcarea. Eu vad o terasa draguta. El vede preturile din meniu.

Si, cu toate astea, plecam.

Poate ca asta este una dintre formele cele mai frumoase ale vietii in doi. Nu sa vreti mereu aceleasi lucruri, ci sa invatati sa faceti loc si pentru lucrurile pe care le vrea celalalt. Eu il scot din casa. El ma mai tempereaza. Eu spun „hai”. El spune „unde?” Eu spun „vedem noi”. El ofteaza. Dar plecam. Iar cand ne intoarcem, de cele mai multe ori, el este primul care spune ca a fost frumos. Doar ca, evident, nu trebuie sa-i atrag atentia asupra acestui lucru. Mai ales nu in aceeasi zi. Pentru ca mai am nevoie de el si la urmatoarea plaja.

Si mai sunt doua luni bune de vreme perfecta. E toamna in Spania – cea mai frumoasa vara!