La plaja printre oameni

Ieri am fost iarasi la plaja. Apa este perfecta pentru facut baie desi este jumatea lui octombrie, iar soarele incalzeste fara sa arda, mai exact mangaie si bronzeaza delicat. Plaja este populata, dar nu aglomerata. Pe scurt, este o adevarata placere. Se pare ca octombrie este luna in care am fost de cele mai multe ori la plaja anul asta. Am spus deja de multe ori ca vara cea mai frumoasa in Spania este toamna. Este perfect.

Am plecat de dimineata, pe la 10, si am stat pe plaja pana pe la ora 17. Am citit, am facut baie, am facut poze si… am fost fericita. Stiti starea aia buna care parca iti umple sufletul si te hraneste?! Am inceput sa o simt din ce in ce mai des si in cele mai neasteptate momente.

Ei bine, in timp ce ma bucuram eu de toate minunile astea, mi-a atras atentia un lucru. Sau, mai exact, absenta unui lucru: pe plaja erau numai oameni normali. Si cand spun normali, nu ma refer la oameni care arata intr-un anumit fel, respecta niste proportii sau se incadreaza in nu stiu ce standard. Ma refer la oameni care arata exact cum arata oamenii in viata reala. Femei de 50, 60 de ani, multe dintre ele turiste, cu burta specifica menopauzei, celulita, coapse care nu au auzit in viata lor de Photoshop, sani care respecta legile gravitatiei si piele care, surpriza!, are varsta pe care o are proprietara ei. Nicio parada a buzelor umflate. Niciun concurs de posterior perfect. Nicio defilare de abdomen plat, obtinut cu sacrificii, disciplina militara si, eventual, o mica interventie chirurgicala pe ici, pe colo.

M-am uitat in jur si mi-am zis ca, in Spania, oamenii par sa fi avut alte prioritati financiare. In loc sa investeasca in Ozempic si Mounjaro, se pare ca au investit in bere, sangria si mojito. Si, judecand dupa numarul de burti pe care le-am vazut, investitiile au fost facute pe termen lung, cu dobanda compusa si reinvestirea constanta a profitului. Desigur, nu am facut verificari contabile. Poate ca unii au baut bere, altii au mancat bine, iar altii pur si simplu au imbatranit si s-au ingrasat ca niste oameni normali. Dar efectul de ansamblu era reconfortant: nimeni nu parea sa fi declarat razboi propriului corp.

Pur si simplu, erau femei la plaja in costume de baie, unele intregi, altele din doua piese. Unele mai slabe, altele mai plinute. Unele bronzate, altele mai albe. Fiecare cu corpul ei, cu varsta ei, cu povestea ei. Fara ca toate sa para participante la o competitie al carei premiu este sa demonstreze ca au 25 de ani, desi buletinul spune altceva.

Si mi-am dat seama cat de mult imi place asta., normalitatea asta. Nu pentru ca am ceva impotriva femeilor care isi pun silicoane, isi maresc buzele, fac tratamente estetice sau tin diete. Fiecare face ce vrea cu propriul corp si nu cred ca avem nevoie de inca o armata de oameni care sa le explice femeilor ce au voie sa faca sau nu cu ele insele. Dar una este sa alegi sa faci ceva pentru tine si alta este sa traiesti cu impresia ca trebuie sa repari permanent ceva la tine ca sa poti iesi linistita din casa. O amica de-a mea nu merge la plaja de doi ani pentru ca nu a reusit sa slabeasca si considera ca nu se poate prezenta in fata lumii asa.

Ce mi se pare obositor in lumea de astazi este senzatia ca nici macar propriul corp nu mai poate fi lasat in pace. Trebuie sa-l intretii, sa-l imbunatatesti, sa-l corectezi, sa-l intineresti, sa-l compari, sa-l fotografiezi din unghiul potrivit si, daca se poate, sa-l faci sa para cu 20 de ani mai tanar. Nu conteaza neaparat cum te simti in el, important este cum arata in poze. La un moment dat, ajungi sa te intrebi daca mai mergem la plaja ca sa ne bucuram de mare sau ca sa ne expunem rezultatele.

Si aici intervine problema mea cu toata aceasta obsesie pentru imagine: consuma enorm de multa energie. Timp, bani, atentie, nervi si, uneori, o cantitate impresionanta de nemultumire fata de propria persoana. Cate ore, cati bani si cate ganduri se duc in incercarea de a arata intr-un anumit fel? Cate vacante sunt umbrite de faptul ca nu ne mai incape costumul de baie de anul trecut? Cate femei evita plaja pentru ca nu se simt suficient de slabe, suficient de ferme, suficient de tinere? Cate fotografii sunt facute si refacute pana cand corpul, lumina si unghiul ajung sa spuna povestea dorita?

Cine a hotarat ca o femeie de 55 de ani trebuie sa arate ca una de 25 pentru a fi considerata frumoasa? Pentru ca eu, una, nu am primit aceasta circulara. Iar daca a existat, probabil s-a pierdut pe drum, intre programarea la coafor si rezervarea la restaurant. Imi amintesc pozele cu generatia parintilor nostri in anii ´70. Femeile aratau a femei.

Trebuie sa recunoastem si sa acceptam ca „rochita” noastra incepe sa se sifoneze dupa 50 de ani. Materialul nu mai cade chiar ca in catalog, apar niste cute in locuri in care nu le-am comandat si, oricat am incerca sa tragem de tiv, sa intindem materialul si sa ne asezam strategic in fotografii, se vede ca timpul a trecut. Dar stiti ceva? Putem trai foarte fericite si cu “rochita” putin sifonata. Nu trebuie sa alergam toata viata dupa fierul de calcat al fiicelor noastre, in speranta ca ne vor imprumuta si noua putin din tineretea lor. Nici nu trebuie sa ne inscriem intr-o competitie absurda cu ele, in care sa demonstram ca putem arata la fel de bine, la fel de tinere si, eventual, sa fim confundate cu colegele lor de banca.

Eu ma bucur daca in poze se vede clar ca sunt mama, nu colega de banca a fiicei mele. Mi se pare chiar o performanta sa ajungi la varsta la care ai copii mari si sa nu simti nevoia sa concurezi cu ei la capitolul tinerete. Ei au varsta lor, noi o avem pe a noastra. Ei au pielea lor intinsa natural, noi avem experienta noastra, ridurile noastre si niste povesti pe care nu le poti obtine nici cu acid hialuronic, nici cu abonament la sala.

Si, intre noi fie vorba, nici nu mi-as dori sa ma intorc la 20 de ani. As vrea, eventual, sa pastrez cateva lucruri de atunci, dar sa nu fie nevoie sa iau la pachet si toate nesigurantele, intrebarile si prostiile pe care le faceam la varsta aceea.

Tineretea este minunata cand o ai. Dar si libertatea de dupa 50 de ani are avantajele ei. Incepi sa intelegi ca nu trebuie sa fii cea mai frumoasa femeie de pe plaja ca sa ai o zi extraordinara. Nu trebuie sa ai corpul perfect ca sa porti costumul de baie care iti place. Si nu trebuie sa intineresti cu orice pret ca sa demonstrezi ca inca traiesti cu pofta.

Pe plaja de ieri, femeile acelea nu pareau sa aiba nimic de demonstrat. Nu stiu ce faceau acasa, ce creme foloseau, ce interventii isi facusera sau ce parere aveau despre propriile corpuri. Nici nu era treaba mea. Dar acolo, in cele cateva ore in care ne-am intersectat, nu am vazut spectacolul acela al perfectiunii pe care il intalnesti atat de des in imaginile atent construite de pe retelele sociale.

Am vazut oameni care se bucurau de o zi frumoasa. O femeie citea. Alta vorbea cu prietena ei. Cineva iesea din apa si se scutura de nisip. O doamna isi aranja prosopul, alta isi cauta ochelarii. Nimic spectaculos. Nimic demn de un milion de vizualizari. Nicio poveste despre transformari miraculoase, nicio fotografie cu titlul „Am 58 de ani si nimeni nu-mi da mai mult de 35”. Doar o zi obisnuita la mare.

Si ce bine a fost!

Poate ca tocmai de asta m-am simtit atat de bine. Pentru ca, fara sa-mi dau seama, ma aflam intr-un spatiu in care corpul isi reluase functia pentru care a fost facut: sa te duca prin viata, nu sa fie o vitrina pe care trebuie sa o lustruiești in permanenta. Cu corpul asta intri in apa. Cu el inoti, mergi, alergi dupa avion, cari sacose, urci scari, dansezi, imbratisezi oameni, dormi, razi si traiesti. La un moment dat, te mai doare cate ceva, se mai adauga niste kilograme, pielea isi schimba textura si gravitatia isi vede linistita de treaba. Nu este o conspiratie impotriva ta. Este fizica. Si biologie. Nu poti negocia la nesfarsit cu amandoua.

M-am gandit ca, daca am cheltui macar o parte din energia pe care o folosim ca sa ne ascundem varsta pentru a ne bucura de ea, probabil am fi mult mai fericiti. Daca am investi mai mult in experiente si mai putin in impresia pe care o facem altora, poate ca am avea si mai multe amintiri, nu doar fotografii in care aratam impecabil.

Nu spun sa renuntam la creme, la haine frumoase, la sport sau la orice ne face sa ne simtim bine. Imi place si mie sa ma imbrac frumos, sa fac poze si sa ma uit la ele dupa aceea. Nu candidez la functia de sfanta a autenticitatii. Dar intre a avea grija de tine si a considera ca nu esti suficient de bun pana cand nu te transformi intr-o versiune idealizata a ta este o diferenta uriasa. La fel cum este o diferenta intre a te bucura ca arati bine si a nu-ti mai permite sa te bucuri de viata pana cand nu arati perfect.

Perfectiunea aceasta este o afacere extraordinara pentru cei care o vand. Intotdeauna va mai exista ceva de corectat. O cuta, un rid, un kilogram, o zona care nu este suficient de ferma, o buza care ar putea fi putin mai mare. Niciodata nu termini, pentru ca, in momentul in care ai rezolvat o problema, apare alta. Iar intre timp, anii trec oricum. Mi se pare mult mai rentabil sa-i folosim traind.

Sa mergem la plaja cand apa este perfecta, chiar daca nu avem abdomenul de pe coperta unei reviste. Sa ne punem costumul de baie care ne place, nu pe cel care ne ascunde cel mai bine defectele. Sa mancam ceva bun la pranz fara sa calculam imediat cate minute de alergare ne va costa. Sa ne facem poze fara sa ne petrecem apoi jumatate de ora analizand daca bratul arata bine din profil.

Sa intelegem ca, la 50 sau la 60 de ani, nu avem de dat niciun examen de tinerete. Avem, in schimb, ceva ce la 20 de ani nu aveam intotdeauna: libertatea de a nu ne mai pasa chiar atat de mult. Sau, ma rog, ar trebui sa o avem.

Aici este paradoxul. Cu cat inaintam in varsta, cu atat ar trebui sa ne cunoastem mai bine, sa stim ce ne place, ce ne face fericiti si ce merita timpul nostru. Si totusi, uneori, ajungem sa ne preocupam mai mult decat la 20 de ani de felul in care ne vad ceilalti.

Eu vreau sa cred ca exista si o alta varianta. Ca poti sa imbatranesti fara sa transformi asta intr-o urgenta. Ca poti sa ai riduri fara sa simti nevoia sa le justifici. Ca poti sa ai celulita si sa te bucuri de mare. Ca poti sa ai burta si sa porti un costum de baie din doua piese. Ca poti sa ai 60 de ani si sa nu te intereseze daca cineva nu iti da 45. Si ca poti sa fii frumoasa fara sa fii tanara.

Ieri, pe plaja, nu am vazut femei care incercau sa demonstreze ca timpul nu a trecut peste ele. Am vazut femei care pareau sa-si vada de viata. Poate ca unele aveau propriile lor nesigurante, poate ca altele erau foarte preocupate de felul in care aratau. Nu am de unde sa stiu. Dar imaginea de ansamblu mi-a facut bine. Mi-a amintit ca normalitatea exista. Ca nu toata lumea traieste pentru a fi admirata. Ca nu toata lumea isi organizeaza viata in jurul imaginii exterioare. Ca poti sa mergi la plaja pur si simplu pentru ca este octombrie, apa este perfecta, soarele te mangaie si ai o zi libera.

Fara sa fii intr-o competitie cu nimeni. Fara sa demonstrezi nimic. Fara sa fii cea mai frumoasa de pe plaja. Doar sa fii acolo.

Eu am stat de la 10 dimineata pana la 5 dupa-amiaza. Am citit, am facut baie, am facut poze si m-am bucurat de soare. Nu m-am gandit la cate calorii am mancat, la cum arat cand ma asez pe prosop sau la ce impresie fac celor din jur. Cel putin, nu mai mult decat este inevitabil pentru un om care a crescut intr-o lume in care suntem invatati sa ne privim mereu si din exterior.

M-am gandit doar ca este foarte bine ca sunt acolo si ca am timp pentru mine. Ca marea este calda in octombrie, ca soarele nu ma arde, ca nu trebuie sa ma inghesui printre sute de oameni si ca pot sa ma intorc acasa dupa sapte ore de plaja fara sa simt ca am bifat o activitate, ci ca am trait o zi frumoasa. Si ca asta ar trebui sa fie suficient.

Am facut ieri un omagiu oamenilor normali. Celor cu riduri, cu burti, cu celulita, cu par alb, cu vergeturi si cu toate celelalte lucruri pe care ni se spune ca ar trebui sa le corectam. Celor care se bucura de o zi la mare fara sa transforme fiecare moment intr-o demonstratie. Celor care nu trebuie sa arate de 20 de ani ca sa se simta vii la 50 sau la 60.

Am facut un omagiu vietii normale. Aceleia care nu arata intotdeauna spectaculos in fotografii, dar care se simte extraordinar cand o traiesti.

Ieri, viata mea normala a insemnat o plaja din Spania, sapte ore de soare, o carte, cateva bai in mare si o stare de fericire pe care n-as schimba-o pe niciun filtru de Instagram.

Iar daca ma intrebati pe mine, asta este o investitie excelenta in frumusete. Nu stiu daca intinereste, dar sigur face bine la suflet.