Inceputul – Februarie 2017

Da, in februarie 2017 s-a intamplat. Atunci a inceput totul.

In decembrie fusesera alegerile legislative la noi. Eram aproape convinsa ca fiecare roman observa o schimbare esentiala in guvernarea Ciolos si va vota, in consecinta, evolutia, etc… Imi inchipuiam ca a venit, mai greu dar a venit si la noi, momentul in care sa inceapa sa fie si la noi “ca afara”. Inca speram, desi nu cu foarte mult timp inainte Gabriela Firea ingenunchease speranta bucurestenilor, cocotandu-si tupeul pe scaunul Primariei…

Ei bine, cand PSD a invins zdrobitor peste tot (“doar unde nu au candidat nu au castigat” spunea cineva), cand prietena mea de-o viata a votat cu ei cu argumente insusite de la Antena 1, am simtit ca mi se face frica, am simtit ca nu mai e nicio speranta. Daca un om tanar, intelectual, inteligent cum este prietena mea a votat-o pe Firea, e momentul sa ma sperii cu adevarat. Nu mai sunt doar batranii comunisti cei care ne sapa groapa… Am auzit cum strig la mine “Fuuuuugi!!!”.

Cochetam inca din timpul facultatii cu gandul de a trai in alta tara, in care lucrurile nasoale ce se petrec la noi au trecut de mult. Vizitam agentiile imobiliare din fiecare oras in care mergeam in vacanta, faceam calcule, ne interesam despre scoli, apartamente de cumparat, despre pasii pe care i-am avea de facut daca ne-am muta acolo…. Apoi ajungeam in tara, faceam din nou niste calcule, cantaream pro si contra si castiga mereu comodul, obisnuinta, cunoscutul. Si ramaneam acasa. Sperand. Plangand.

In ianuarie 2017 am auzit prima oara despre Camino de Santiago. Am citit tot ce am gasit despre acest drum de pelerinaj pe net, marturiile celor care au fost si au scris, mi-am comandat carti, harti, m-am uitat la echipamente… Mi-am dat seama ca a devenit No 1 pe “Wish List”-ul meu si ca este ceea ce imi doresc cel mai mult pentru mine, pentru sufletul meu… Asteptam doar momentul potrivit sa plec la drum.

Camino de Santiago este un vechi drum de pelerinaj catolic din timpurile medievale spre mormantul apostolului Iacob ale carui ramasite s-ar afla in Catedrala din Santiago de Compostela. Drumul poate fi simtit ca o metafora a vietii, a calatoriei noastre pe acest pamant. Traseul principal, Camino Frances, incepe din Franta, de la granita de sud, urmand a strabate tot nordul Spaniei (traseul are 800km) pana in Santiago. Tot acest drum il faci pe jos, cu rucsacul in spate, dormind in “albergo”uri cu preturi foarte mici, subventionate de statul spaniol. Voi reveni cu o postare doar pe tema asta…

Pe fondul asta al lipsei de sperante in viitorul romanilor si cu gandul la Camino de Santiago, i-am propus lui Laurentiu sa petrecem vacanta Andreei din februarie in Spania. Urmaream de mult pe Google Map portiuni din traseul pe care visam sa il fac cat mai curand si mi se parea o idee minunata sa vad cateva locuri si direct… Am hotarat sa mergem 3 zile in Madrid si 3 zile in nord. Am ales in nord orasele Gijon si Oviedo din Asturias. Spania nu fusese niciodata in lista de preferinte ale noastre cand venea vorba de vacanta, asa ca, in afara de Barcelona unde fusesem o data intr-un city break, nu prea stiam nimic din Spania de la fata locului…

Eu sunt agentul de turism al familiei noastre. Toate vacantele noastre au fost mereu complet organizate de mine. Nu intru in detalii acum, ca sa nu ma laud din prima, dar ma pricep si imi place. Si imi iese bine. Ok, gata, ati prins ideea…putem continua…

Am rezervat biletele de avion spre si de la Madrid urmand ca in Spania sa ne miscam cu trenul si cu masini inchiriate. Gijon si Oviedo. Doua orase de care, pana atunci, nu auzisem niciodata, dar despre care stiam deja o gramada de lucruri. Imi facusem bine lectiile pe net… Cautam, deci, cazarile si alcatuiam itinerariile cand, acum imi dau seama ca nu intamplator, pentru ca nimic nu e intamplator, mi-a aparut o reclama despre o scoala britanica din Asturia, din apropierea acestor orase. (Trebuie sa va precizez aici ca Andreea invata in Bucuresti la o scoala care urma Curricula Britanica, de aceea, in fiecare oras vizitat si unde visam sa ne mutam incercam sa aflam si daca exista posibilitatea sa gasim vreo scoala britanica pentru ca mutarea sa fie mai usoara pentru ea.)

“Ia te uita ca au si spaniolii scoli britanice… Ia sa vedem daca stau mai bine decat francezii” m-am gandit, dupa cateva vacante in Franta unde am vazut ca invatamantul britanic este destul de slab aspectat si exorbitant ca pret… Si iata-ma informandu-ma si cautand detalii. Ei bine, spaniolii stau foarte bine la capitolul asta: multe, multe scoli britanice, accesibile ca pret (un pic mai ieftin ca in Romania) si imprastiate prin tara, cu predilectie pe coasta de est. De sus din zona Barcelonei si pana pe Costa del Sol  sunt zeci de scoli. In nord, doar una, cea pe care o vazusem in Asturias…

Nu stiu ce rotite s-au invartit, dar am vorbit cu Laurentiu si ne-am gandit ca mai bine schimbam putin traseul si lasam nordul de vizitat pe alta data ca sa mergem pe coasta de est, ca sa vedem si noi cum este, dom’ne, o scoala britanica la spanioli.. Bine, bine, asa facem, dar unde sa mergem, ca scoli sunt cu zecile; ce regiune alegem?! Am deschis harta si am inceput sa ne uitam la orasele mai mari de pe coasta, de la nord la sud si sa alegem unde sa mergem: “Barcelona e prea in nord, e mai frig, hai mai jos, Malaga e prea in sud, Valencia e cel mai bine, dar e oras cam mare si ne-am saturat de aglomeratia din Bucuresti, hai in Alicante!” Nu, nu auzisem nici de Alicante pana atunci. L-am descoperit cu degetul pe harta. Am hotarat, deci, ca acolo vom merge cele 3 zile dupa Madrid.

Madridul? Superb. Mi-a placut extrem de mult. M-am intalnit cu o prietena de-a mea din copilarie care traieste de vreo 7 ani acolo, am descoperit oamenii, mancarea, vremea… A fost foarte frumos. Am plecat cu trenul AVE, un tren de mare viteza, care a parcurs cei aproximativ 500km in 2 ore, am avut wifi, tv, locuri comode… Civilizatie.

Alicante este un oras cam cat Bucurestiul de intins, cu o populatie de vreo 6 ori mai mica, la 200km sud de Valencia, aflat pe malul marii, cu clima de vis… Am vizitat 5 scoli britanice. Prima ne-a placut cel mai mult. Ne-au spus ca ofera si o Bursa, chiar la clasa in care ar fi intrat Andreea… Ne-au dat o mapa informativa care continea, printre altele, si lista de hartii necesare incrierii si aplicarii pentru bursa. Pe scurt, ne-a placut locul, oamenii.. Am inceput sa intram in mood-ul de “what if”…

Vacanta s-a terminat; am plecat spre Romania. In avion, ca la mai toate intoarcerile in tara, vorbeam lucrurile rutinate “ce-ar fi sa plecam? vrei? ce zici, facem si noi pasul asta?”.. Nu am spus “da”, dar, pentru prima oara, nu am spus nici “stai, sa vedem. Trebuie sa facem niste calcule…”. Am tacut.

Am ajuns in acasa. Viata isi urma cursul obisnuit: blocaje in trafic, gropi, functionari nesimtiti, badarani peste tot, bataie de jos pe banii nostri, prietenii ca singura gura de oxigen, sarcasm si ironie ca mijloace de supravietuire. Scoala Andreei s-a scumpit brusc cu 25%  ca urmarea unei schimbari pe care parintii nu o doreau, ba chiar o contestau de fapt. Il tot intrebam pe Laurentiu “hai, nu vrei sa plecam, totusi? hai sa incercam doar un an, sa ne inchipuim ca ne luam o vacanta de un an…”. Pe la sfarsitul lui februarie, el mi-a spus “da, plecam; pierdem niste bani, dar incercam un an”. Dar a zis-o cu jumate de gura, cu voce stinsa…

Pana la sfarsitul lui aprilie l-am intrebat obsedant daca vorbeste serios si daca pot sa incep sa ma bucur. Nu cunosteam pe nimeni in Alicante, nu aveam nimic aranjat, nimic de care sa ne agatam, nu stiam limba, nu aveam bani de aruncat… Aoleu! Si totusi eram fericita si increzatoare.

Ma rugam mereu, vorbeam cu Dumnezeu, Ii ceream semne, Il rugam sa imi arate daca asta e drumul… Intre timp, Laurentiu a trimis la scoala actele cerute pentru acordarea bursei. Eu ma inflacarasem deja. Nu stiam cum va fi acolo, dar stiam ca nu mai vreau aici. Simteam ca trebuie sa plecam. Intr-un elan dat de scarba de ceea ce se intampla acasa si inconstienta, am hotarat ca plecam. Am hotarat mai apasat, mai ferm; parca ne incurajam unul pe altul.

Am vazut toate site-urile de imobiliare din Alicante. Ne aleseseram deja posibile apartamente online. Am scris la zeci de agentii. Nu ne-a raspuns nimeni. Am sunat cu ajutorul unui prieten care stie spaniola, pentru ca incercarile noastre in engleza si franceza nu au gasit niciun ecou. Spaniolii de acolo nu vorbeau decat spaniola.

In luna mai ne-am dat seama ca va trebui sa mai facem un drum direct in Alicante pentru a ne inchiria apartamentul, pentru ca telefonic nu am reusit nici macar sa stabilim vreo vizita. Cu acea ocazie inscriam si copilul la scoala. Si gata. Ce simplu parea planul de acasa… Parea atat de clar si simplu incat am hotarat “final” ca plecam din tara. Am anuntat familia la inceputul lui Mai de hotararea pe care, practic, noi o luaseram la sfarsitul lui aprilie, bazandu-ne doar pe dorinta noastra si pe inconstienta cu care vedeam derulandu-se evenimentele.

Am plecat la inceputul lui iunie Alicante. Exact acum un an. Azi se implineste un an de la primul pas clar facut de noi in directia emigrarii. Blogul acesta apare aniversar, fiind o promisiune pe care mi-am facut-o mie insami la venirea in Spania.

Detaliile o sa le impartasesc cu voi in alte postari; acum pot sa va spun ca, dupa o saptamana petrecuta in Alicante in scopul inchirierii apartamentului in care sa ne mutam cand venim, ne-am intors in tara doar cu rusinea de a fi roman. Nimeni nu vroia sa ne inchirieze cand auzea din ce tara venim. Experientele avute cu romanii ii faceau sa prefere sa mai astepte.

Bucuria noastra a fost mare, insa, cand am aflat ca Andreea era cea care luase bursa oferita de scoala. Notele ei, rezultatele la examene, activitatile extrascolare si interviul avut cu Directorul scolii au calificat-o sa devina singurul roman din scoala. Si cu bursa pe deasupra. Eram siguri acum ca ne vom muta in Spania. Aveam acum “un motiv” in plus. Totusi, inca nu aveam unde sa stam. Asa ca, ne-am luat al doilea rand de bilete de avion, peste o saptamana, pentru a ne intoarce si a continua vizitele la agentiile imobiliare pentru a ne gasi locuinta din Spania.

Am umblat la mijlocul lui iunie, pe tocuri si imbracata elegant (pentru a ne deosebi de tiganii care sunt perceputi ca romani) la zeci de agentii imobiliare. Eram pretentiosi, recunosc: vroiam un apartament frumos. Ne-am intors dupa o alta saptamana doar cu o promisiune. Asteptam sa primim acceptul de a vira banii care garantau fermitatea contractului. Ne facuseram planul ca 1 august sa ne prinda in Spania, ca sa avem timp o luna de zile pana la inceperea anului scolar, sa ne ocupam de chestiile de baza.

Proprietarul de la care asteptam acceptul pentru a face plata s-a razgandit. S-a gandit mai bine, ne-a zis agentul. Noi stim ca a realizat ca suntem romani si, fara sa ne vada si sa ne cunoasca, a hotarat ca e mai bine sa nu-si faca singur probleme.

Trebuie sa intelegeti de unde vine aceasta reticenta. In Spania, legea zice (si se si respecta) ca daca ti-a intrat cineva in casa si locuieste acolo nu il poti da afara chiar daca nu plateste chiria. Dar nu numai ca nu il poti da afara, dar trebuie sa ii platesti tu – proprietarul – si utilitatile pentru a trai in conditii civilizate. Proprietarul reuseste, in mod legal, sa dea chiriasul rau-platnic afara in minim 6 luni. Multi romani au profitat de aceasta lege si intra (chiar si prin efractie) in locuinte nelocuite si nu mai pot fi dati afara. Se numesc “okupandos”. Si spaniolii au devenit vigilenti.

In casa incepeau sa se indeseasca cutiile de carton in care incepuseram sa ne impachetam lucrurile, masina mea era deja vanduta, inscrierea la scoala din Alicante era deja facuta, luasem foile de transfer de la scoala din Bucuresti, dar noi inca nu stiam unde vom sta. Cred ca incercam sa nu ne gandim foarte serios la asta ca sa nu ne poticnim. Ne luaseram avant, mai ramasesera din pista doar cativa metri, nu mai puteam anula decolarea…

A venit luna iulie imediat. Trebuia sa luam biletele de avion pentru plecarea cea mare. Vorbiseram deja cu firma de transport care sa ne duca lucrurile si trebuia sa fim acolo cand ajungeau ei, insa nu aveam inca adresa pe care sa o scriem pe pachete. Sufrageria noastra devenise un depozit. Deja ne imbracam doar cu lucrurile pe care urma sa le lasam in Ro pentru ca nu ne mai placeau si nu le mai luam. Am luat biletele de avion si, din greseala (?!), am luat biletul lui Laurentiu pe 16 si al meu si al Andreei pe 23. Mi s-au taiat picioarele; nu puteam anula si nici nu puteam arunca banii pe geam corectand greseala.

Sotul meu a gasit imediat partea pozitiva: el va pleca cu o saptamana inaintea noastra si va gasi un apartament. Astfel nu vom mai sta toti la hotel cum era planul initial. Pentru ca v-am zis deja: noi nu aveam inca nimic inchiriat. Urma ca in saptamana asta el sa gaseasca un apartament frumos, apoi imi trimitea adresa, eu o scriam pe cutii si firma de transport le aducea in acelasi timp in care noi ajungeam cu avionul… Cam asa erau planurile noastre.

16 si 23 iulie erau zile de duminica. Joi, pe 20 iulie, dupa 4 zile de cautat apartamente, nu gasise inca pe nimeni care sa se riste sa inchirieze un apartament frumos (adica intr-o zona buna, imobil modern, cu garaj) unor romani. Firma de transport a inteles situatia si cei de acolo au fost amabili si ne-au zis ca ne duc lucrurile in Madrid unde au ei depozitul si ni le tin acolo pana cand vom fi in masura sa le dam o adresa. Le-am multumit si am deschis lista cu oameni carora sa le fim recunoscatori.

Joi seara, s-a intamplat. Joi seara, chiar inainte de a se termina programul de lucru, Laurentiu a intrat in ultima agentie imobiliara din ziua aceea, care avea un singur apartament de inchiriat: al nostru.  O sa detaliez in alta postare “minunile” din aceasta intamplare. Va spun acum doar ca vineri, pe 21, a venit camionul pe care am incarcat toate lucrurile cu care am plecat din tara, ambalate in cutii pe care am scris adresa noului nostru “acasa”, iar pe 23 iulie, la ora 6 dimineata am decolat.

La sfarsitul lui februarie 2017 am inceput sa cochetam cu ideea de a ne muta in Spania, iar la sfarsitul lui iulie acelasi an eram acolo unde nu cunosteam pe nimeni, nu stiam limba, dar ne doream sa ii oferim Andreei ceea ce in tara noastra inca nu este posibil: sansa de a trai cu demnitate. Acum, dupa un an, credem ca este cel mai bun lucru pe care l-am facut si Ii multumim lui Dumnezeu pentru pentru tot.