Cu paine proaspata

Cred ca fiecare dintre cei care aleg sa emigreze au nostalgii vizavi de lucruri sau obiceiuri din tara noastra. Imi amintesc ca in primele luni de viata in Spania, cand inca nu descoperisem toate supermarketurile si inca nu “linsesem” toate rafturile si produsele din fiecare, faceam multe drumuri la magazinul romanesc din oras pentru a cumpara smantana. Facusem o obsesie; parca tot ce aveam chef sa mananc continea smantana. Ei nu prea folosesc smantana cu care suntem noi obisnuiti ci, maxim, pe cea “pentru gatit”, aia fluida in cutii de carton cu care eu nu prea ma inteleg.

Dupa ce mi-a trecut faza cu smantana, m-a apucat “panica usturoiului”. Nu putea veni nimeni din Romania la noi fara sa il rog sa imi aduca minim o funie de usturoi romanesc. Mi se parea mie ca are o iuteala delicat-minunata unica, ca nu da nimanui arsuri, ce mai, pe scurt era regele usturoiului pe pamant. Da, e diferit, dar nu intr-atat incat sa devina produs de contrabanda.

Dupa ce m-am linistit si cu usturoiul si l-am acceptat pe cel autohton, a inceput “febra visinelor”. In Spania nu exista visine, implicit si imposibilitatea de a avea cea mai buna dulceata din lume. Panica! Nu are sens sa va povestesc cum prietenele mele fac, in fiecare an, cateva borcane si pentru mine. Se pare ca dependenta mea de acest produs specific romanesc nu a gasit inca vindecare locala. Mama mea a devenit deja experta in impachetarea si sigilerea borcanelor in asa fel incat sa ajunga in stare perfecta la mine, indiferent de modul in care manevreaza cutiile transportatorul. As zice ca am creat o filiera.

Leusteanul, chiar daca nu exista aici, nu a intrat pe lista dorintelor implinite cu greu pentru ca mie nu imi plac ciorbele. Asta nu m-a impiedicat sa aduc seminte si sa am in ghiveci cateva plante, asa, “just in case”… Creste in ghiveciul vecin cu marijuana, deci este exclus sa il folosesc vreodata la mancare…😂😂😂

Unul dintre produsele dupa care am tanjit fara a-mi putea satisface niciodata dorinta este rosia aia cu gust adevarat din pietele noastre. Stiti rosiile alea din care faci salata cu ceapa si, la sfarsit, te lupti cu cei de la masa, cu painea proaspata infipta in furculita, sa prinzi cat mai mult din zeama aia divina care ramane in castron?! Ei bine, despre rosiile alea este vorba. Am gasit si aici, intr-un final, ceva asemanator, dar parca-parca ale noastre au alt gust, gustul mai bun. Cum este imposibil sa ajunga rosiile romanesti aici in stare comestibila dupa un drum de minim 6-7 zile, a ramas singurul vis culinar romanesc neimplinit…

…pana acum vreo luna.

Din vorba in vorba, la masa cu niste prieteni spanioli, ajungem sa povestim tocmai despre chestiile astea, despre “dorurile” noastre de produsele de la noi din tara. Si ma apuc eu cu mult avant si multa apa-n guraa sa le povestesc despre cele mai minunate rosii din lume si despre salata aferenta care numai la noi exista, la care spaniolu’ nici nu viseaza. “Pai exista si aici” imi zice Juan. “Da, am gasit ceva asemanator, dar nu e ca la noi” continui eu sa povestesc inghitind in sec, mandra ca fac parte din poporul care detine rosia perfecta. “Noi cumparam rosii zemoase, absolut delicioase, de la un batran care are gradina, aici aproape de noi. Le culegem noi insine. Hai ca mergem maine impreuna sa vezi si sa probezi!” continua el.

A doua zi, inarmata cu doua pungi plec impreuna cu Juan si cu inca o prietena dornica de gusturi “de acasa” spre batranul care locuieste relativ in vecinatatea noastra, intr-o zona pustie si arida din muntii din spatele cartierului in care locuim. Casa batranului arata, la prima vedere, ca un cotet mai instarit dintr-un sat sarac din Romania. Juan imi povesteste ca acolo a trait toata viata (are aproape 90 de ani batranul) si ca lumina si-a pus doar acum cativa ani. Apa curenta nu are. Traieste in munti si cred ca ii place totul “sauvage”. Aflam despre el ca nu a fost niciodata insurat si nu are copii.

Parcam la poarta unde ne intampina vreo 4 catei bucurosi de oaspeti. Apare si batranul: slab-slab, o fata zambitoare si luminoasa. Pare impacat si fericit. Juan ii povesteste ca a venit cu noi sa luam toti rosii (batranul vinde rosiile pe care le cultiva si le ingrijeste singur cu 1.5euro/kg) si pornim toti trei (Juan si noi doua) printre randurile de rosii culegand si nevenindu-ne sa credem ca undeva, in munti, exista o gradina cu legume. Prietena mea isi face poze. Ii e dor de casa ei, de gradina ei. Umplem fiecare cate o sacosa de rosii. Batranul ne ajuta, sta pe langa noi, ne zambeste. Soseste momentul cantaritului si platitului. Batranul se duce sa aduca un cantar din casa, noi asteptam stand de vorba. Prietena mea imi spune ca ar trebui sa ii dam niste banuti suplimentari batranului ca “uita-te la el, saracu’, ce amarat e, ce slab, vai steaua lui”. Fix la asta ma gandeam si eu asa ca ii spunem lui Juan ce vrem sa facem. El ne zice ca nu e cazul, noi insistam, in spiritul romanesc binecunoscut.

In fine, dupa ce vedem si cantarul cu care face el masuratoarea (in viata mea nu am vazut asa cantar) ne dam seama ca gestul nostru caritabil este mai mult decat justificat. Batranul rade si ne multumeste, ne invita sa mai venim, etc… Plecam bucuroase de rosii, multumite de milostenia facuta.

_{Cantarul de pe vremea lui Pazvante Chiorul si cantarirea aproximativa}

Pe drum, Juan incepe sa ne povesteasca “vedeti muntele asta din dreapta?! (zeci de mii de metri de teren) E al batranului.” “Vedeti valea asta din stanga?! Este a batranului.”, “Vedeti colinele alea din departare?! Sunt ale lui”…. Si tot asa. Am aflat ca cea mai mare parte din zona apartine batranului. “Este milionar” ne lasa masca Juan. “Nu a vrut sa se insoare ca sa nu cheltuiasca bani cu femeia”.

Stai, stai putin!!!! “Nu are nevasta, nu are copii?!” intrebam in acelasi timp eu si prietena mea in timp ce intoarcem capul sa ne mai uitam o data la coliba (nu as numi-o casa) in care traieste batranul. Ne uitam una la alta. Zambim cu subinteles. Incepem sa radem pentru ca ne gandim la aceeasi intrebare idioata “si nu vrea sa infieze?!” Mai aruncam o privire in urma, spre coliba si raspundem la intrebarea nepusa cu voce tare “iti dai seama cum pute si ce mizerie e in casa?!” Radem in hohote. Ii traducem lui Juan. Radem toti. El rade de noi ca am dat de “pomana” unui milionar. Fiecare grup de prieteni are glumele lui specifice. Noi avem o mare aplecare spre “mocirlenii”, glume in care exageram parti urate, murdare.

Ajungem acasa unde ne intalnim cu restul grupului de prieteni. Facem o mega salata din rosiile batranului. Divin! Gustul de acasa. Ne batem pe zeama. Radem. In afara de gustul regasit, am regasit si aceeasi atmosfera cu care descrii “acasa”: oameni calzi, buni, asemanatori, care se strang pentru a se bucura de momente de partasie. Prieteni.

_{Rosii autentice, ca la noi}

Am bifat, deci, si rosiile. Dispar string-urile care ma leaga de pamantul nostru. Se pare ca gasim si aici ceea ce credeam pierdut irecuperabil, nu?! Nuuu. “Raman prunele!” imi sopteste un gand (si produsele obtinute din). Prune ca la noi nu exista aici. Spaniolii au “ciruela”, o corcitura intre pruna noastra fabuloasa si corcoduse. Mie mi-e dor de galuste cu prune. Lui Laurentiu de tuica.

Insa chiar si atunci cand o sa “rezolvam” toate dorurile de aromele si gusturile cunoscute, va ramane mereu sentimentul de “acasa” pe care il vom cauta in toate locurile, in toate relatiile pentru ca “acasa nu este un loc, este o stare”. Ultima oara, la noi, a fost cu zeama de rosii si paine proaspata…