Graba noastra cea de toate zilele

Azi am fost sa ii scot Andreei fisa cu programarea la analizele de sange. Chiar langa Centro de Salud la care suntem noi arondati este un magazin de jucarii. In vitrina, cutiile expuse s-au decolorat de la soarele puternic, semn ca au petrecut macar o vara asezate acolo. Pentru ca mergeam adancita in gandurile mele, simpla observatie a situatiei de mai sus mi-a adus in prezent o constientizare si apoi m-am gandit tot drumul spre casa la asta… Probabil ca majoritatii celor care cititi si care sunteti din generatia care a trait copilaria inainte de 1989 le va fi familiara emotia pe care o sa incerc sa o descriu.

Cand eram mici erau putine magazine si foarte mica oferta de jucarii sau lucruri pe care sa si le doreasca un copil. Suna trist, dar era bine. Aveam timp sa construim dorinte, visuri. Sa primesti o bicicleta de ziua ta sau cu o alta ocazie destul de clar stabilita impreuna cu parintii era ceva ce se aplica majoritatii dintre noi si presupunea saptamani sau luni de asteptare, timp in care invatam, fara sa vrem, rabdarea, constanta si ne faceam zeci de planuri despre ce urmeaza sa facem dupa ce visul devenea realitate.

Balaurul meu, de pilda, si-a dorit mult colectia de carti petru copii de la “Biblioteca pentru toti” (da, stiu, asa era el cult de mic) dorinta care, pentru parintii lui, insemna un efort financiar semnificativ. Tatal lui, pentru a amana momentul si pentru a verifica daca dorinta lui nu este un “moft” (pare ca si tatalui lui i se pareau ciudate pentru un copil preferintele viitorului meu sot), i-a promis ca daca termina anul cu nota 10 la purtare (acolo avea Balaurul probleme la scoala) primeste cadoul ce il doreste. Imaginati-va un copilut de vreo noua-zece ani trecand zilnic prin fata Librariei unde colectia respectiva de carti era expusa in vitrina si uitandu-se cu jind la ea si numarand zilele pana cand va putea fi a lui…

Prietena mea din copilarie stia exact zilele de salariu ale parintilor ei pentru ca erau si zilele in care unele dintre dorintele ei se materializau. Papusa romaneasca tip “Barbie” costa 26 de lei. (Va amintiti? Nu avea nicio asemanare cu originalul; era rigida si urata, dar era tot ce putem avea) Nu costa mult, dar risipa inca nu facea parte din ecuatia vietii parintilor nostri, deci trebuiau gasite argumente serioase pentru a primi asa, fara nicio ocazie, o papusa. Daca aplicai metoda “picatura chinezeasca”, cum facea ea cand isi dorea ceva, aveai sansa ca “la salariu” sa obtii ce vreai. Sau sa o iei pe coaja, daca ii prindeai intr-o zi mai proasta pe parinti. Oricum, pana a venit ziua in care a primit papusa, am mers zilnic impreuna pana la Librarie si ne-am uitat la ea in vitrina sau chiar in magazin. Apoi, pe drum spre casa, stabileam impreuna ce nume va avea, ce haine ii va face si cum o sa o imprietenim cu papusa pe care eu abia o primisem. Stiam sa ne jucam cu papusa chiar si inainte sa o primim.

Mi se pare acum ca timpul avea atunci rabdare cu noi. Ne ingaduia sa simtim, sa traim. Sa poti sa astepti saptamani sa primesti ceva ce parea ca te asteapta la randul lui era o asteptare asumata. Surpriza neplacuta in care nu mai gaseai de cumparat ceea ce iti doreai era rara. Eu vad acum asta ca pe o oportunitate: “cum sa inveti rabdarea fara teama”. “Colectiile” de pe vremea aia se schimbau foarte rar. De fapt, cred ca nici nu exista conceptul. Azi, la Zara, de exemplu, daca nu iti iei tricoul sambata, marti schimba colectia. E adevarat ca si oferta este atat de variata incat sigur o sa iti placa altceva. Ne cultivam inconstanta cu fiecare ocazie. Si ne miram apoi, de pilda, ca declaratiile si “te iubesc”-ul partenerului dureaza mai putin de un anotimp. Acum nu mai avem rabdare pentru nimic, dar mai ales pentru noi. Iubirile mor inainte sa apara, dorintele se sting inainte sa se formeze.

Bunica mea este modelul meu in foarte multe aspecte. Si in ceea ce priveste intelepciunea de a astepta rabdator sa poti sa obtii ceea ce iti doresti. Spun ca “este”, desi nu mai este cu noi, pentru ca a ramas modelul meu si inca nu am reusit sa fiu ca ea. Cand eram mica, ea era “administratorul” in familia noastra. Se ocupa de tot ce presupunea casa, de la aprovizionare, curatenie, decorare si mobilare. In timpurile alea, nu exista inca ideea de a-ti schimba frigiderul, de pilda, cu un model mai nou si mai performant. In primul rand, nu prea exista asa ceva. In al doilea rand, frigiderul pe care il cumparai sau il primeai cand te maritai functiona pana la deces, deci nu exista necesitatea de a-l schimba. Si daca nu era necesitate, era moft. Si oamenii nu aveau chef de mofturi. Singurele elemente de mobilier pe care puteai sa le schimbi pe parcursul vietii erau canapelele sau paturile care se puteau rupe. Daca se rupeau. Si covoarele. Ei bine, unul dintre visurile bunicii a fost sa cumparam in sufragerie un covor “persan”. Cu acest “obiectiv” in minte, bunica mea s-a apucat de pus bani deoparte. A durat doi ani si ceva pana a strans suma necesara. Toata familia a ramas ca la fotograf cand, intr-o zi, am ajuns toti acasa si in sufragerie am gasit covorul cel nou. Era un eveniment. Catva timp dupa aceea, ma jucam cu prietenele mele numai sub masa pentru a avea ocazia sa ne taram pe covorul cel nou.

Se pare ca atunci, demult, si preturile ramaneau cam aceleasi dandu-ti posibilitatea sa iti exersezi alaturi de rabdare si chibzuinta. Imaginati-va cum ar fi azi sa se apuce cineva sa stranga bani sa isi cumpere…orice. In doi ani ori este depasit produsul si nu se mai fabrica, ori exista o varianta imbunatatita (si scumpita aferent) de cateva ori, asa ca, mai bine, cu banii pe care i-ai strans te duci la restaurant sa uiti.

Cand lucram la Orange mi-am cumparat un Nokia 5110. Cel mai bun telefon! Tinea bateria vreo 5-6 zile si a functionat ani de zile. L-am aruncat functionand, de fapt. Deja aparuse Iphone 5 cand l-am regasit intr-un sertar. Functiona. Dar, “ce sa mai fac cu el acum?!”. Parea din alta lume: simplu, rezistent, invechit. Am inceput cu gadget-urile: le-am aruncat pe cele vechi si ne-am dorit mereu ultimul model. Apoi, treptat, am extins obiceiul la toate aspectele vietii noastre. Ne dorim cele mai “tari” modele de telefoane, electrodomestice, masini. Vrem case moderne si femei tinere, slabe si bine imbracate. Vrem banii deja facuti. Nu mai avem rabdare, dorinta si determinare de a construi ceva. Vrem totul repede si fara efort. Singurul domeniu unde am ramas “pe vechi” majoritatea este partea care nu se vede: interiorul nostru. Nu reusim sa ne intelegem, sa ne descoperim, nu suntem preocupati de niciun upgrade interior. Tehnologia foarte avansata a ajuns sa ne stapaneasca sufletele “depasite”.

Ma bucur inca o data ca nu mai locuim in Bucuresti unde sigur am fi fost “conectati” mult mai mult la “ultimele tendinte”. Cand am plecat am renuntat rational si constient la avantajele unei vieti traite concurential. Dar a durat un timp pana sa impacam ratiunea cu inima. A fost cam ca atunci cand stii rational ca nu trebuie sa iubesti pe cineva, dar inima iti spune altceva. Am reusit sa facem pace. Acum simtim ca am facut bine ca am plecat, nu numai ca stim asta. Ma bucur ca am ajuns sa traiesc intr-un loc in care mai exista magazine cu marfa care se decoloreaza in vitrine. Pentru mine e un semn ca au mai ramas cateva din valorile alea vechi in care lucrurile stricate se reparau, nu se aruncau la prima zgarietura. Vremurile alea in care era suficient “cuvantul dat”; te obliga mai mult decat orice contract semnat azi.

Poate ca imbatranesc si sunt mult mai atenta la lucrurile pe care le pierdeam din vedere cand eram prea agitata de ritmul vietii ca sa le pot vedea. Poate ca valorile filozofiei stoice au inceput sa capete sens si concretete odata cu inaintarea in varsta. Cert este ca Spania si viata de aici mi-au dat timpul necesar de a ma uita la ce cred ca e important cu adevarat. Cred ca, din lipsa de timp, oamenii amana sa se uite la ei, la ce simt si ce vor cu adevarat si intra in “cursa” de a demonstra celorlalti cat sunt de bine ajungand sa se tradeze pe ei, de fapt.

Lumea este fix asa cum e. Pare diferita pentru fiecare dintre noi in functie de lentilele ochelarilor prin care o privim. Eu insist sa port cat mai des cu putinta lentilele roz, chiar daca, pentru multi dintre cei care ma vad, pare caraghios, imatur si prostesc. Sunt constienta de tot ce exista in jur, dar aleg sa vad doar lucrurile care imi plac si imi fac bine.

Traim viata asta atat de scurta grabindu-ne aiurea. Asteptam cu nerabdare sa ne creasca copiii si ne bucuram mult prea putin de clipele cu ei pentru ca apoi sa ne balacim in nostalgia vremurilor cand erau mici. Ne grabim sa ajungem dintr-un loc in altul si nu ne uitam deloc in jur si nici la noi. Nu mai vedem drumul de grija destinatiei. Pentru mine, asta e una dintre definitiile ratarii. Nu mai pot intoarce timpul cand am fost oarba sau “proasta”, dar pot face altfel de acum. Ei bine, mutarea in Spania mi-a dat sansa de a fi atenta la lucrurile importante pe care le treceam cu vederea sau amanam sa ma gandesc la ele pentru un moment viitor. Acum am invatat si ma antrenez mereu sa traiesc clipa, sa ma bucur de prezent si sa aman ingrijorarile pe mai tarziu. Pe scurt, asa cum am scris in majoritatea articolelor, Spania m-a obligat sa devin inteleapta.

Cu fiecare postare a mea incerc sa ajung la partea aia de suflet din fiecare cititor care este insetata de frumos, de armonie, de tihna. In momentele cand reusesc, vibram pe aceleasi corzi. In celelalte par doar o utopica naiva. In ambele variante sper sa reusesc sa transmit senzatia pe care o are oricine vine in Spania. Senzatia este una de bine, de relaxare, de timp pentru suflet.