La veterinar

Am vrut sa pun titlul postarii “Intre dulai”, ca sa fortez si o metafora, dar am optat intr-un final, pe varianta simpla, clara. Este un articol care va contine cateva informatii pentru iubitorii de prieteni necuvantatori, mai ales daca se vor muta impreuna in Spania.

Azi am fost cu Remi la cabinetul veterinar pentru ca am primit mail de la RIVIA (Registro Informatico Valenciano de Identificacion Animal) ca expira eficienta vaccinului antirabic si trebuie sa il reinnoim. RIVIA (Registrul Informatic Valencian de Identificare Animala) este sistemul oficial de evidenta si identificare a animalelor de companie si a cailor din Comunitatea Valenciana, Spania. Administrat de Consiliul Colegiilor Veterinare din regiune, RIVIA are ca scop principal protejarea animalelor, garantarea responsabilitații legale a proprietarilor și facilitarea trasabilitații în caz de pierdere, furt sau probleme sanitare. Prin acest registru, animalele sunt identificate electronic prin microcip, iar informațiile sunt accesibile medicilor veterinari autorizați, instituțiilor oficiale și proprietarilor. RIVIA este un instrument esențial pentru bunastarea animalelor și pentru gestionarea eficienta a datelor lor în cadrul legislatiei spaniole. Asta mi s-a parut super tare: sa ma anunte pe mail despre catelusul meu. Inca din facultate am avut mereu cate un catel in preajma: ori al nostru, ori al parintilor mei si nu imi amintesc sa ma fi anuntat vreodata cineva ca ar trebui sa fac ceva pentru cainele meu. Poate ca, intre timp, s-au schimbat lucrurile si la noi si nu am mai apucat eu.

I-am pus zgarda la gat lui Remi, semnul care ii declanseaza o bucurie incontrolabila pe care si-o manifesta, in prima faza, prin niste topaieli specifice, iar apoi, cand iese din casa aleargand pana la masina si inapoi pana sunt si eu gata. Apoi, asteapta acolo, ca nu cumva sa ma razgandesc si sa nu il iau si pe el. Este, asa cum am mai spus de cateva ori, un catel extraordinar de ascultator si cuminte, cel mai bun catel al nostru. De dragul lui am schimbat si masina, ca sa poata sta in portbagaj, pe salteluta lui. Schimbarea am facut-o, desigur, si de dragul lui Laurentiu care se schimba la fata cand se urca Remi plin de nisip pe canapeaua de piele de la cealalta masina. Acum, toata lumea este fericita.

Plecam spre Cabinet. Trafic lejer. Parchez. Remi coboara bucuros, dand din coada si adumelcand peste tot. Singurul lucru pe care nu am reusit sa il invatam, dupa 3 cursuri de dresaj, este mersul in lesa. Instinctul lui de caine de vanatoare il face incompatibil cu mersul civilizat, la pas. Daca as fi un pic mai slabuta, m-ar face steag, asa trage. Gata, mai avem de traversat o straduta si ajungem la veterinar. Remi realizeaza. Intepeneste. Se transforma in sanie. Nu mai miroase, nu mai misca; vrea acasa. Imi arunca privirea “m-ai fraierit! iar m-ai adus aici unde mi-e frica!”. E randul meu sa il tarai pana cand ajungem in sala de asteptare.

Mai sunt 3 catei cu stapanii aferenti care asteapta. Relationarea lui Remi cu cateii este, de obicei, mai problematica. Nu este foarte sociabil. Petrecand foarte mult timp doar printre oameni, cred ca i s-a format convingerea ca e si el un om. Un om caruia nu ii prea plac animalele. De obicei latra si se sperie in acelasi timp de orice caine pe care il intalneste. De data asta s-a purtat exemplar. Parca i-as fi spus in masina “cand intri, sa saluti frumos si sa nu fi nesimtit”. In fine, ma asez si el se cuibareste intre picioarele mele. In sala sunt 3 catelusi de talie mai mica decat el, corcituri cu rase pe care abia le intuiesc. Toti sunt cuminti si asteptam toti in liniste. Cam 3 minute, pana cand soseste un domn cu un Dog German. Ditamai cainele. Prichindeii reactioneaza fiecare in felul lui. Cel mai mic latra si schelalaie neconsolabil stand in bratele stapanei lui. Cainele urmator din punctul de vedere al dimensiunilor se ascunde sub scaun, tacut si vigilent. Cel de-al treilea ramane netulburat in pozitia in care se afla (este singura femela din incapere). Remi se fastaceste, da sa latre, dar renunta, face doi pasi inainte si doi inapoi de cateva ori, apoi se hotaraste sa il priveasca fix, foarte atent, dar sprijinit de unul dintre picioarele mele. Contactul cu mine pare sa ii dea demnitatea de care are nevoie pentru a face fata situatiei. “O fi tot caine sau e cal?” pare sa se intrebe cu speranta. Dog-ul intra cu miscari calme, lente si se aseaza in liniste langa scaunul stapanului sau, fara sa schiteze nici cel mai mic gest spre cei 4 care se aflau deja in incapere. Miscarile sunt lente, neprovocatoare, se retrage usor cand vede ca provoaca reactii ciudate in catelul cel mai mic. pare constient de superioritatea lui. Are eleganta printilor.

Pe mine ma amuza momentul si nu pot sa nu ma gandesc la o intalnire ipotetica intre niste barbati care ar repeta proportiile. Ati vazut ca si barbatii necunoscuti cand se intalnesc se “cocosesc”, isi “arata muschii” unul altuia si poarta o lupta muta pentru stabilirea ierarhiei? Ati observat ca barbatii scunzi sunt cei mai….alerti in viata asta?! Cu miscari rapide, traiesc mereu vigilenti, atenti, incercand sa nu rateze ocazii, sa surprinda oportunitati si se impauneaza cat mai mult cu realizari, posesii sau alte atribute care, doar-doar, o sa ii faca sa para mai mari in ochii privitorilor. Incearca sa contrabalanseze inaltimea mica cu studii, cu umor debordant, cu afabilitate, cu empatie, etc. Sunt barbatii care bombardeaza cel mai mult femeile cu declaratii rasunatoare si se straduiesc sa compenseze lipsa centrimetrilor cu manifestari mai pompoase, cu un mers mai exagerat sau alte chestii care sa ii “inalte”. Cred ca dimensiunea este complexul principal al unui barbat. Se pare ca si la caini intalnim o componenta a lui.

In sfarsit, ne vine randul. Il duc pe Remi in cabinetul alocat in acelasi mod: taraindu-l. Sta culcat, face pe lesinatul, incercand sa opuna cat mai multa rezistenta. Noroc ca mi-e mai usor aici pentru ca pe jos este gresie. Doctorita imi spune sa nu il urc pe masa, ca e stresat. Se asaza pe jos langa el, il mangaie, ii da niste chestii delicioase de mancat si…pac…ii face vaccinul fara ca piticul sa se panicheze. Ii completeaza apoi in Carnetul de Vaccinari si in Pasaport. Remi iese mergand din cabinet, de data asta. Are viteza. Ia azimut usa de iesire din Centru. Abia reusesc sa il tin pana platesc. (deparazitare si doua vaccinuri au costat 60 euro – jfyi)

Dupa ce usa (cu geam) al cabinetului se inchide in spatele lui, arunca peste umar doua latraturi imaginandu-si cum ii da o replica dogului german, cred. Apoi baga goneta. Pana la masina “falfai” in spatele lui. Stropeste fiecare stalp si miroase fiecare tufa. Se opreste si se scarpina din cand in cand in locul unde l-a intepat, semn ca il doare putin. Dar e fericit; a scapat mai usor ca alte dati.

Animalele de companie sunt tratate bine in Spania. Protectorii de animale isi fac treaba; aici vin si iti iau cainele sau orice alt “pet” daca iti bati joc de el sau il maltratezi. Bineinteles, daca cineva reclama. Daca vezi vreun caz in care animalul sufera, poti suna la Politie si intervin repede. Foarte multi spanioli adopta animale de companie. Totusi, pentru a putea adopta trebuie sa indeplinesti niste conditii: sa fii major, sa semnezi un contract in care te obligi sa ai grija de animal, sa ii oferi un loc sigur de viata si sa ii satisfaci necesitatile de baza (mancare, plimbare si ingrijire veterinara). Vei plati o cota din costurile suportate de adapost (vaccinare, microcipare si deparazitare) si vei primi o vizita din partea organizatiei de protectia animalelor care se va asigura ca animalul se poate adapta in mediul in care traiesti tu. Abia apoi iti vei primi acasa companionul ales. E treaba serioasa aici. Din cate stiu eu, in Elche, taxele pe care le ai de platit la adoptie sunt in jur de 100 – 150 euro. E mult mai ieftin decat daca ai cumpara un caine de rasa. Plus ca salvezi un sufletel.

Cainii sunt acceptati aici cam peste tot, mai putin pe plaje. Exista plaje speciale pentru caini. Daca mergi cu cainele pe plaja normala, poti primi amenda. Si incepe de la cateva sute de euro. Nu de mult timp, poti lua cainele cu tine si in AVE (trenurile de mare viteza). Se plateste bilet separat si catelul va avea locul lui. Vei primi la urcarea in tren o cuvertura speciala de pus pe scaunul alocat patrupedului. Daca ar merge Remi civilizat in lesa, i-as arata Madridul. Cum nu e cazul, il luam cu noi doar unde putem sa il lasam liber. Fara lesa merge la picior si e foarte ascultator. Lesa, insa, scoate tot ce e mai rebel in el.

Cei care vin cu prietenii patrupezi din Romania trebuie sa stie ca singura companie care are zboruri directe din Romania in Alicante este WizzAir si nu accepta animale la bord. Ca sa transportati cateii aici va trebui sa o faceti cu masina proprie sau cu zboruri de linie, cu escala. Chiar si asa, cateii vor fi trimisi la cala si va trebui sa achizitionati o cusca speciala, sa sedati animalul, etc. E greu. Pentru pisicute e mai usor. Din cate stiu, acestea pot fi luate la bord, in rucsace speciale.

Saptamana trecuta m-am inscris pe lista unei Protectora (locul unde sunt adapostite si ingrijite animalele fara stapan) pentru voluntariat. Ma pot duce sa scot un catel la plimbare. Abia astept. Este genul de binefacere in care te simti rasplatit peste masura. O sa povestesc despre.

In Spania, animalele de companie nu sunt doar tovarasi de drum – sunt aproape cetateni cu drepturi depline. Au parcuri dedicate, meniuri speciale si, uneori, mai multi fani pe Instagram decat stapanii lor. Daca ai un caine care latra cu accent andaluz sau o pisica care refuza sa doarma decat pe perne cu motive flamenco, sa stii ca esti perfect integrat.

Viata cu blanosi aici e serioasa, dar cu mult haz. Si daca vreodata simti ca nu te descurci, intreaba-te simplu: ‘Ce ar face un chihuahua spaniol intr-o situatie ca asta?’ Raspunsul probabil implica o plimbare, o gustare si o siesta.