23 iulie

E ziua în care ne-am mutat în Spania, în 2017. Acum 8 ani, madre mía…

Nu o să mă prăvălesc acum în considerații filozofice sau introspecții retorice. Că asta știm toți: timpul trece foarte repede, prea repede fir-ar să fie, noi îmbătrânim, facem riduri, adunăm kilograme, ni se șifonează „rochița” și ni se fleoșcăie diversele… Dar azi nu e motiv de plâns și tânguială, ci un moment perfect să mănânc prăjituri și să beau șampanie fără să mă simt vinovată.

M-am trezit foarte devreme (pe la 8:30, pentru curioși) și i-am zis Balaurului: „Anulează-ți tot azi! Vreau să sărbătorim!”. Zâmbetul lui lățit pe toată fața mi-a arătat clar că s-a gândit la altceva decât intenționam eu. „Azi vreau să mă duci la plajă! Te rog!” Aproape că s-a auzit sunetul făcut de speranța lui când se desumfla. I s-a stins instant zâmbetul și i-a apărut moaca aia de victimă și de resemnat. Deloc, dar absolut deloc nu m-am lăsat impresionată de jalea lui. Azi mergem la plajă. E prima oară pentru el anul ăsta; de fiecare dată mă duc singură sau cu prieteni. Cred că va fi și ultima, pentru că nu mai văd niciun eveniment cu care să exercit coerciție asupra lui, așa că merg până la capăt azi.

Așa cum deja știu cei care au mai citit aici pe blog, omulețul meu detestă nisipul, căldura și înghesuiala. Pe lista cu dovezi de iubire din partea lui se află și mersul la plajă. Azi tace și înghite. Evident că nu a ajuns la gradul de desăvârșire în care să schițeze și un pic de veselie, dar nu îmi pierd speranța. Deci, sar din pat și pregătesc prosoapele și șampania. Dacă s-ar da o probă de rapiditate, aș trece-o cu brio. Până și-a terminat el cafeaua, eu sunt îmbrăcată, bagajul făcut și totul urcat în mașină. Își dă seama că, efectiv, nu există nici 0,0001% șanse să stea acasă. Zice un „bine, te duc” de parcă ar mai fi fost nevoie…

Ajungem pe plajă, prindem șezlonguri în primul rând, ne așezăm și eu încep cu pozele, veselia și agitația. „Biluță, îți dai seama că intrăm în al nouălea an de Spania?!” este doar una din întrebările la care nu aștept niciun răspuns. Bine, nici nu se chinuie să zică ceva, mă lasă în euforia mea bucurându-se că măcar nu trebuie să facă și conversație. Eu mă bucur de tot: de soare, de apă, de oameni, de faptul că suntem în Spania, că suntem împreună, sănătoși. Contați pe mine când nu găsiți motive să fiți fericiți; le scot și din piatră seacă.

Comand desayuno în timpul în care Balaurul vorbește la telefonul care, desigur, sună la fel ca în fiecare zi, neștiind că azi e 23 iulie. Nu prea e bună acoperirea pe plajă și se întrerupe. Totul este de partea mea, se pare. Beau cafeaua pe malul mării, cu picioarele-n nisip, cu băiatul pe care-l iubesc, „ce poate fi mai minunat?!” îmi zic. Gata, mă bag în vorbă cu el!

E clar că și-a propus să mă facă fericită (și) azi pentru că intrăm în apă împreună. E aproape ca un Crăciun azi, plin de surprize și cadouri. Apa este perfectă: caldă, curată, cu valuri. Am mers la una dintre plajele mele preferate, Carabassí, unde intrarea în apă este lină și unde nu am prea întâlnit alge, meduze sau orice alt carcalac vreodată. Aww, mi-e drag de el de nu mai pot! Cum se străduiește el să pară că îi place cu mine la plajă!!! Stăm pe sezlong, citim la soare și bem șampanie. Pentru mine este Raiul. Pe el nu îl întreb, ii pot citi in priviri.

La prânz mă invită la chiringuito-ul de pe plajă. Mâncăm fructe de mare și bem vin. Cred că sunt puțin amețită. Puținul ăla care face să dispară orice urmă de neplăcere sau de urât din lume. „Ești cea mai frumoasă când ești fericită” îmi zice băiatul meu uitându-se la mine ca și cum ar fi fugit în lume cu Monica Bellucci. Ador suferința lui oftalmologică datorită căreia mă vede cea mai minunată din lume. Ne e bine. Și azi, și de multe alte ori. Nu întotdeauna! Nu e cazul de invidii, că avem și faze din celelalte. Plenty of.

Arde soarele. Ne așezăm la umbră și începem să povestim despre acești 8 ani de viață în locuri străine. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a purtat de grijă, că a fost bun și blând cu noi, ca întotdeauna. Am reușit să ne facem o viață aici. Avem prieteni, avem amintiri, avem locuri care ne-au rămas la suflet și în care ne întoarcem de fiecare dată cu plăcere. Ne simțim acasă aici. Laurențiu îmi spune că toate sunt mai frumoase pentru că m-am născut eu cu niște ochelari roz prin care văd viața ca pe un loc plăcut și transmit asta și celor din jurul meu. Nu știu dacă e așa. (Azi a fost pe abundență de complimente și lucruri frumoase, nu vi se pare?!)

Ce am învățat în 8 ani in Spania? O, Doamne, de unde să încep?

Am învățat că viața într-o altă țară te face să te descoperi. Nu așa, poetic, ci pe bune. În fața ghișeului de NIE, în fața inspectorului de la Hacienda sau în fața raftului cu ulei de măsline, unde sunt 47 de feluri și niciunul nu seamănă cu ce luai tu din Cora Pantelimon.

Am învățat că oamenii sunt mai relaxați aici – și nu pentru că nu au griji, ci pentru că au învățat să nu le care după ei ca pe un rucsac cu pietre.

Am învățat și despre prietenie. Că da, prietenia adevărată există. Dar nu e ca nisipul pe plajă, e mai degrabă ca scoicile alea rare pe care le găsești din întâmplare, când nici nu le mai cauți. Și le ții apoi la tine cu grijă, că știi cât sunt de greu de găsit.

În schimb, sunt destui oameni care zâmbesc larg, spun vorbe frumoase, îți scriu „draga mea” și „te pup dulce” cu viteza luminii… și pe la spate îți înfig pumnalul tot cu aceeași grație. Uneori, cei mai amabili sunt și cei mai periculoși. O politețe bine șlefuită poate ascunde niște intenții foarte urâte. Am pățit-o. De mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc.

Dar ce-am învățat e că prietenii adevărați nu trebuie să fie mulți. E suficient să ai doi-trei care chiar țin la tine, care știu când taci și de ce, care nu te trădează pentru un avantaj mărunt sau o bârfă la modă. Oamenii ăia rămân. Restul… vânt de coastă.

Am învățat că relația de cuplu are nevoie de umor, de pauze de la perfect și de mult timp în doi, dimineața, pe terasa.

Am învățat că familia nu e mereu acolo unde s-a născut, ci acolo unde își construiește o viață.

Dar, cel mai important, am învățat să trăim altfel.

Am învățat să ne bucurăm de lucruri mici: o plimbare la apus pe faleză, o tapa cu prietenii, un „buenos días” spus sincer de postas. Am învățat că succesul nu înseamnă să urci într-un birou tot mai sus, ci să cobori în tine și să îți placă ce vezi.

Spania nu ne-a dat totul pe tavă. Dar ne-a primit si ne-a dat ragaz sa traim. Cumva, ne-a dat exact ce aveam nevoie: un ritm nou, mai sănătos, mai viu, mai aproape de cine suntem cu adevărat.

Și dacă ar fi s-o luăm de la capăt?

Am face-o iar. Poate cu o valiză mai bine organizată și ceva mai puțin stres în bagaje. Dar cu aceeași curiozitate și același „hai să vedem ce se întâmplă dacă…”.

La 8 ani de la mutare, Spania nu mai e doar o țară. E casa noastră. E locul în care am crescut, am râs, am plâns, am clădit, am greșit și am reușit. E locul în care ne-am îndrăgostit din nou – de viață, de oameni, de noi.

Mulțumesc, Elche. Mulțumesc, Spania. Mulțumesc și ție, cititorule, că ești aici, că citești rândurile mele, că simți cu mine.

Și dacă te gândești să faci pasul… nu-ți spun că va fi ușor. Dar îți spun, cu mâna pe inimă: s-ar putea să fie cea mai bună decizie din viața ta.

Am strans prosoapele si plecam spre casa. Suntem bronzati si bucurosi. Suntem impreuna in aventura asta care se numeste viata si cred ca este extraordinar. Ne-am facut planuri de viitor. Nu ne vom plictisi niciodata impreuna, asta e clar. Nu vom fi niciodata pensionarii aia clasici, desi Balaurului tare i-ar mai fi placut, cred.