Vecinii

Când m-am mutat în Spania, nu m-am gândit prea mult la vecini.
De fapt, sincer, nu m-am gândit deloc.
Aveam multe alte griji atunci: în primul rând să reușim să găsim o chirie, apoi acte, internet, mutat, despachetat, adaptat.

„Comunitatea de proprietari” părea o chestiune birocratică, ceva de bifat — dar nu pentru noi.
Până într-o zi, când am văzut pe ușa liftului un bilețel:

Reunión de vecinos — jueves a las 19:00.

Așa am aflat că în Spania vecinii nu sunt doar oameni care locuiesc pe aceeași scară.
Sunt un mic univers — viu, vocal, implicat și, uneori, un pic obositor.
Am folosit cuvinte drăguțe și blânde.
Vecinii îți pot schimba viața. În bine sau în rău.

Aici, viața de bloc se trăiește intens. Se discută tot: de la culoarea ușilor și zgomotul copiilor, până la cine a scos gunoiul prea devreme sau cine n-a plătit întreținerea.
Se ridică tonul, se dau ochii peste cap, dar la final se râde și se spune „no pasa nada”.
Apoi se iese la bere.
Spaniolii au o artă subtilă de a se certa fără să se urască.

Și, dacă e să fiu sinceră, e o artă pe care încă o învăț.
Durează mult, pentru că este atât de diferit de modul de relaționare de la noi.

De exemplu: acum un an, am schimbat ferestrele unui apartament.
Tâmplăria veche, de pe vremea lui Pazvante Chiorul, avea ca scop doar să nu intre insectele mari în casă.
Glumesc, desigur, dar era genul de fereastră pe care noi, în România, o punem la hambar.

Am pus, cu mândrie, geamuri noi de aluminiu, moderne, frumoase. Normale.
La câteva zile, am primit plângere la Primărie și amendă de la comunitate.
Cică „am stricat estetica fațadei.”

Ironia face că estetica aceea era o combinație de culori, materiale și epoci care semăna mai degrabă cu un colaj făcut de un copil cu febră.

După toată mizeria asta, când ne întâlnim pe scară cu cei care ne-au reclamat, ne pupăm, ne salutăm cu „hola, guapa” și zâmbim larg, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Adică ei fac asta.
Noi rămânem de fiecare dată șocați.

O fi parșivenie? O fi adaptare?
Nu știu exact.
Dar e clar că aici oamenii nu duc ranchiuna la extrem — te ceartă azi, îți aduc o prăjitură mâine.
Îmi place să gândesc așa, mai ales că nu am studii în domeniul patologiei psihice. :))

Există aici, totuși, o civilizație a conviețuirii, o formă ciudată de diplomație emoțională care face viața mai ușoară.

Desigur, nu toți vecinii sunt de poveste.
Unii îți bat în țevi dacă mergi pe tocuri, alții se ceartă pentru locul de parcare, alții își dau cu parfum în lift până amețești.
Dar există mereu și acei oameni minunați care îți udă plantele când pleci, îți primesc pachetele și te întreabă sincer cum te simți.
Iar balanța, cumva, rămâne mereu echilibrată.

În Spania, vecinătatea e o formă de viață.
E imposibil să trăiești complet izolat, să nu te intersectezi, să nu te atingi, să nu te saluți.
Aici se trăiește împreună, fie că vrei, fie că nu.

Și chiar dacă uneori ți se pare că ți-au intrat în viață cu bocancii, realizezi că, de fapt, ți-au deschis ușa unei alte forme de umanitate: una care iartă ușor, râde repede și nu ia totul atât de personal.
Spaniolii trăiesc parcă mai jucăuș. Par mai copii emoțional decât noi. Si asta nu e deloc ceva rău, deși sună așa.

Spania te învață ceva ce niciun ghid nu scrie: viața printre oameni e haotică, dar caldă și interesantă.
Și poate că asta e exact lecția de care avem nevoie noi toți — să învățăm să trăim unii cu alții, nu unii împotriva altora.