Eu si AI-ul…

…baba si laserul. (asta ca să înțelegeți și fără să citiți despre ce va fi vorba în articol)

De când ne-am mutat în Spania am cam pierdut ritmul, nu mai ținem pasul cu evoluția tehnologiei (deși, chiar și înainte, alergam gâfâind după ea) și cu tot ce e „la modă” acum. De ce? Pentru că nu mai suntem corporatiști. Lucrăm doar pentru noi, pe vechi. Interacționăm direct cu oamenii, fără proceduri, fără politici de companie, fără scheme și strategii. Lucrăm cu creionul în vremea calculatoarelor. Ne-am întors în timp, pe vremea când omenia conta mai mult decât planul de realizat și cuvântul dat mai mult decât contractele semnate. Asta sună frumos, a valoare umană, dar are și o componentă arhaică, învechită, demodată. Parcă înotăm cu colacul printre bărcile cu motor. Și asta nu pentru că vrem să fim originali și rebeli, ci pentru că ne-a depășit saltul tehnologic și nu am depus absolut niciun efort să facem vreun update. Pur și simplu, nu mai suntem interesați. Am ales calitatea si am renuntat la cantitate.

Când ajung în București mă simt, de fiecare dată, o provincială. Toți se văd pe „Google Meet”, plătesc cu ceasurile inteligente, poartă inel-verighetă pe degetul arătător care le monitorizează toate funcțiile vitale și îi anunță când urmează să se îmbolnăvească, lucrează remote sau hibrid, au tot păstrat în „cloud”, stau pe TikTok în metrou și cu căștile în urechi pe stradă și toți folosesc AI-ul mai mult, mai bine și mai cu spor ca mine.

Mă gândesc cu groază că ar putea veni ziua în care să nu mai poți supraviețui fără să știi să folosești AI-ul. Și, deși mi se face frică, nu am niciun talent ca să pot învăța așa ceva, deci voi fugi cu Balaurul în munți și vom trăi ca familia Flinstone. Tot visam eu la o „casă în verde”…

Până când o să ne gonească civilizația din mijlocul ei, eu mă străduiesc să fac față provocărilor zilnice, mai ales pe parte tehnologică. De pildă, am fost de patru ori la Primărie să îmi obțin „clave digital” (e o semnătură electronică sau așa ceva cu ajutorul căreia poți să faci tot felul de „trámites” – formalități administrative – direct de la tine de acasă, fără să te mai deplasezi la diverse sedii din oraș). Am fost de patru ori pentru că nu am reușit niciodată să instalez programul sau aplicația asta pe calculator ca să o pot folosi și ai doar 10 zile la dispoziție să o faci; apoi expiră și trebuie obținute alte credențiale. Ei bine, nu am reușit până acum și nici nu mă mai duc să cer alta pentru că îmi e rușine. Mai bine să știu doar eu cât sunt de „proastă” la chestiile care au legătură cu calculatorul… Ultima oară când am fost să solicit „clave”-le, tipa de la primărie mi-a spus că ne vedem luna viitoare, dovadă clară a faptului că știa că nu voi reuși nici acum. O să mă aștepte degeaba; îmi păstrez demnitatea (de fapt, ce a mai rămas din ea :))).

Totuși, nu mă dau cu totul bătută. M-am apucat să folosesc ChatGPT. Utilizez ChatGPT (probabil 0,5% din cât aș putea) să îmi pună diacriticele la textele pe care le scriu, să îmi dea rețete pentru Thermomix, să îmi dea informații turistice și să mă învețe să utilizez diverse accesorii. Bine, îi pun și tot felul de întrebări și, de multe ori, apreciez sincer răspunsurile. Dar, de si mai multe ori, ne certăm sau ne contrazicem. Mă oftică groaznic că nu are o părere clară. Dacă mă contrazic cu el, îmi dă dreptate ca o femeie speriată de „masculinitatea feroce” a soțului tractorist. Totuși, nu i-a fost frică să îmi răspundă „6 metri” la întrebarea „ce înălțime ar fi optimă pentru greutatea mea?”. După această fază am fost en froid vreo lună. „Fmm de artificial ce ești, că inteligent nu prea… Mă descurc și singură.”

Am avut acum vreo două luni o tentativă serioasă de colaborare când am vrut să mă învețe să construiesc un site. După trei zile în care am stat câte 10 ore la calculator, am reușit să fac un landing page. O porcărie de landing page, pentru că amicul ChatGPT mai mult își cerea scuze că îmi zicea gogomănii decât mă ajuta. Bine, e și foarte greu să ajuți pe cineva care nu a auzit niciodată despre „hero” (decât in filmele romantice) și ce înseamnă acest termen în economia unei pagini web. Ne-am scos din pepeni unul pe altul (eu și AI-ul), clar. Finalul a fost că am vorbit cu un amic să îmi construiască site-ul pentru că mi-e îngrozitor de clar că sunt și voi muri o ignorantă în acest domeniu.

Apropo… Am văzut zilele astea pe Facebook un robot (robot din ăla construit sub formă de om) care era antrenat și programat să facă toată treaba în casă. Menajera perfectă, cum s-ar zice. Pot să vă spun că spăla vasele de mântuială și făcea o curățenie aproximativă, deci încă rămân în cărți, sunt bine. Plus că mă aplec mult mai elegant și interesant decât ciudățenia aia. Rămân pe val, deci… Lupta este strânsă. :))

Acum vreo două săptămâni i-am dat proba de foc AI-ului când l-am rugat să îmi sugereze un cadou ideal pentru Laurențiu cu ocazia aniversării de n-spe ani de când ne-am cunoscut. Nu am vrut city break (că nu avem cu cine să îl lăsăm pe Remi și suntem rupți de treabă și întâlniri cu doritorii de Spania), nu haine (că deja am umplut toate dulapurile și garajul), nu ceasuri (că a fost o perioadă când numai asta îi cumpăram – într-o criză majoră de originalitate), nu cină romantică (că, de când ne-am mutat în Spania, ne-am îngrășat ca vacile – evident că mai mult eu). Îmi doream ceva inedit. Recunosc că, după multe lămuriri suplimentare pe care i le-am oferit, când l-am descris pe Balaur ca fiind o minunăție de bărbat (Alooo! Alooo! Ai auzit, Bilă, da?!), AI a venit cu o propunere de cadou care mi s-a părut perfectă: „căutare de comori prin casă”. Ieftin și romantic. Pe scurt, perfect. În ce consta asta?! Trebuia să îi ascund prin casă tot felul de bilețele cu indicații sau cu declarații și cu indicii spre bilețelul următor. Făceam un fel de hartă pe care trebuia să o deslușească el și, la fiecare bilețel găsit, să ne emoționăm și să ne bucurăm de mai mare dragul… Vai, ce drăguț! Pupu-te-aș, AI-ule!

M-am apucat de treabă. Totul părea absolut minunat. Urma o seară romantică, cu el în rol de căutător și eu în rol de zână bună si soție de film. Am făcut harta, am pus bilețele în cele mai neașteptate locuri, cu mesaje care mai de care mai „delicioase” și romantice. Și toate astea fără ca el să bănuiască măcar ce surpriză îl așteaptă.

Vine ziua cu pricina. Încep să îl fragezesc încă de dimineață. „Știi ce zi e azi?”. „Normal, e miercuri. Trebuie să ajung la Registro de Propiedad.” Cât romantism, dom’ne! De parcă îl intrebasem despre zilele săptămânii. „Nu ce zi e azi, ce dată?”. Îmi spune data fără nicio tresărire, semn că singura semnificație pentru el era programarea de la Registrul de Proprietăți. Nu insist. Mi se pare că o să fie și mai mare surpriza. Și nici pretenții mari nu mai am: încă ține minte data de naștere a mea, a Andreei și, uneori, și pe a lui. Ce să cer mai mult, nu?! :))

Când să iasă din casă îi spun să nu întârzie mult seara, că am o surpriză pentru el. Zâmbește și se bucură gândindu-se la cu totul altceva, evident. Important este că i-am trezit interesul, mă gândesc eu.

Bilețele, fotografii, mesaje… Am aranjat totul. Sticle de vin la rece, muzică în surdină, parfum, lumină difuză, lumânări… Pe scurt, atmosferă de sărbătoare. Mă sună să îmi spună că vine spre casă.

Intră și mă întreabă „Ce, s-a luat curentul?! De ce ai pus lumânări?”. Cât romantism, domnule… „Iubitule, demult, pe data de azi, mai știi că noi doi ne-am întâlnit prima oară… bla-bla… bla-bla...” Intră în panică scurt. Își dă seama că dimineața a răspuns greșit la întrebare. Se alarmează ca în fața unui pericol necunoscut. Stă vigilent. :)) Se relaxează ușor abia când mă vede zâmbind. „Aoleu, azi e?” Când vă spun că e adorabil!!! Începem să râdem: eu de el, el de frică. Îl anunț că i-am pregătit o surpriză și că o să-i placă. Ridică masculin dintr-o sprânceană cu subînțelesul „și ce mai așteptăm?!”. Îl ignor. E o seară romantică. Trebuie să fie.

Îi explic jocul. Îi explic ce are de făcut. Acceptă, în gândul lui, că nimic nu se obține fără muncă, cred. Mimează bucuria. Abia așteaptă finalul, însă. Of, bărbații ăștia! Primul bilețel este aproape de intrare (am făcut totul cu logică, evident). Declarație, fotografie cu noi când m-a cerut de nevastă, îmbrățișări, pupături… STOP! Caută următoarele indicații! Ajungem, ușor-ușor, la ultimul bilețel pe care îl ascunsesem în frigider (proastă inspirație!!!). În timp ce vorbim despre ce scria în el, despre fotografiile atașate, al meu profită de context și începe să își facă un sandwich. Adică, în timp ce eu așteptam reacția lui romantică, gen „nu pot trăi fără tine, iubirea mea!”, el scoate muștarul și întreabă foarte serios: „Șuncă avem?”. Romantismul care se infiripase se desumflă ca un balon ințepat cu cutitul.

Am rămas cu harta iubirii în mână și cu ochii la el, cum își făcea și al doilea sandwich cu o precizie demnă de un chirurg, folosind pe post de șervețel bilețelul de amor. La un moment dat, zice: „Foarte frumos jocul, dar să știi că biletul ăsta din frigider trebuia pus lângă brânză, era mai vizibil.”

Și atunci am înțeles o lecție prețioasă: dragostea adevărată nu se măsoară în câte surprize faci și câte bilețele ascunzi, ci în câte sandwichuri împarți râzând lângă omul tău. Cât despre AI… data viitoare îl rog să-mi facă și lista de cumpărături. Că romantic-romantic, dar fără șuncă parcă nu a fost complet. 😄

În concluzie, relația mea cu AI-ul e… în plină evoluție. Ca un mariaj modern între două lumi care nu se înțeleg, dar nu pot nici să se lase. Eu – cu sufletul, cu emoțiile, cu toate nuanțele acelea pe care nicio mașină nu le poate traduce. Ea – cu logica, cu algoritmii, cu calmul acela enervant pe care ți-l afișează când tu ești la un pas să spargi laptopul.

Pe cât de depășită mă simt eu de avântul tehnologiei, pe atât o simt și pe ea depășită de cerințele și așteptările mele. Nu știu cum să-i explic că uneori un „of” valorează mai mult decât o mie de caractere perfect ordonate, sau că o tăcere poate fi cel mai frumos răspuns.

Până la urmă, rămâne o artificială amărâtă, săraca. Face ce poate cu ce are. Iar eu, în toată umanitatea mea dezordonată, încă mai cred că originalul, ineditul și surprinzătorul nu vor fi niciodată generate – ci trăite. Cu greșeli, cu râsete, cu momente în care uiți data aniversării, dar îți amintești să aduci flori. A doua zi, bineînțeles…

Așa că, dacă AI-ul e mintea rece a lumii moderne, omul rămâne inima ei caldă.
Și oricât ar avansa tehnologia… inima încă bate manual. ❤️