Cu patologia la vedere

De cand ne-am mutat in Spania interactionam cu foarte multi oameni necunoscuti. In afara de acest blog, avem un grup si o pagina de Facebook prin care foarte multe persoane ne contacteaza sa ne ceara informatii. In proportie de 99% dintre cei peste 500 de indivizi cu care am vorbit macar, am avut numai experiente placute: oameni normali, maturi, armoniosi, educati. Dar, am intalnit si trei exceptii.

Cred ca cel mai dificil job este acela in care trebuie sa interactionezi cu oamenii. Eu vorbesc la fel cu toata lumea, dar fiecare dintre cei cu care vorbesc ma percepe diferit, in functie de background-ul personal. Unii rezoneaza perfect cu mine pentru ca impartasim aceleasi valori si acelasi set de credinte, altora le par naiva, altora visatoare, altora detasata, altora increzuta, etc. Fiecare vede in mine ce ii permit “ochelarii” proprii sa vada. Ne decodificam unii pe altii in functie de “harta” individuala.

Fiecare “arunca” pe masa dialogului bagajul de care dispune: cei 7 ani de acasa, traumele familiale, frustrarile din viata de adult, complexele personale, invidii, patologii, etc. In relatii, in absolut orice fel de relatii, oamenii vorbesc despre ei prin modul in care interactioneaza. Doar la prima vedere par ca “povestesc” ceva despre altcineva. In realitate, omul striga catre lume “Uitati-va la mine cat de grobian sunt! Vedeti ce mizerie umana am ajuns sa fiu incat sa adresez cuvinte incalificabile cuiva necunoscut, ascunzandu-ma dupa tastatura?!” Si lumea il percepe ca atare.

In ultima saptamana am intalnit doua cazuri care, in opinia mea, sunt patologii pe care ar putea sa le incadreze mai exact un specialist. Unul dintre cazuri nu o sa il mentionez pentru ca ne-am retras la timp si nu a avut timp sa se dezvaluie complet si sa arunce puroiul spre noi; am perceput corect si la timp “red flag”-urile si ne-am retras. Recunosc ca este foarte frustrant sa te straduiesti mereu sa ajuti cat si cum poti oamenii care iti cer ajutorul si sa primesti in schimb mizerie umana. Slava Domnului ca in 8 ani am intalnit doar doua persoane care m-au facut sa cred ca nevertebratele sunt mult superioare omului. Stop! Nu mai vreau! Stati la scara voastra!

Acum vreo 4 ani, il suna pe Laurentiu un domn care se recomanda a fi profesor universitar la A.S.E. in Bucuresti si care venise sa predea la Universitatea din Alicante o perioada. Domnul declara ca isi doreste sa achizitioneze un apartament in scop investitional, pe care sa il inchirieze pe termen lung si, astfel, sa isi asigure un venit pasiv. L-a invitat pe Laurentiu in oras ca sa discute posibilitatea de a-l asista in procesul de achizitie si, apoi, sa se ocupe de property management-ul proprietatii. Pana aici, clasic. Toata lumea il cauta pentru fix acelasi lucru.

Se duce Balaurul meu la terasa aleasa de Dl Profesor. Era ora 13. Profesorul comanda cate o bere pentru fiecare, iar al meu adauga si o portie de cartofi pentru ca alergase de dimineata fara sa ia micul dejun si o bere pe stomacul gol nu prea merge. Incepe sa ii povesteasca despre investitii: cum se procedeaza, care sunt pasii, actele, randamentele, costurile, etc. Tresare, din cand in cand, la interventiile agresive, neargumentate si nejustificate, de genul “Ba, cu mine nu iti merge, eu nu cred ca e asa!” sau “Eu am mai vazut d-astia ca tine, asa ca nu ma fraieresti tu pe mine!“. Isi mentine calmul si continua, aducand argumente, detalii, explicatii. Insa, chiar si Balaurul cel Calm are limita lui. Dupa vreo cinci interventii de genul celor de mai sus, ii explica elegant ca nu are sens sa continue intalnirea. Se ridica si pleaca, nu inainte de a trece pe la bar unde plateste jumatate din nota. Tocmai ajunsese acasa si imi povestea intamplarea, despre cat de rau s-a simtit langa un om atat de agresiv si afectat, cand beepaie telefonul. Un mesaj de la Dl profesor universitar care suna cam asa “Esti un jeg de om. M-ai lasat sa platesc jumatate din nota, desi tu ai fost cel care a comandat cartofii. Ma p… pe tine. F… mortii… (si alte cateva ce nu pot fi reproduse)”. Toata nota era 7 euro – a avut de platit 3,5 euro, partea lui, si i s-a parut ultragiant. Mesajul venea de un profesor universitar care ne educa noua copiii. Intamplarea a facut sa il cunoastem pe “seful” lui, caruia i-am si povestit intamplarea. Da, stia si el despre caracterul domnului profesor care, confruntat fiind, a spus ca nu este adevarat, ca nu ne cunoaste si ca nu am vorbit niciodata. Da, chiar si cand a vazut mesajul scris de pe telefonul lui a continuat sa spuna ca nu l-a scris el. Bleahhh…

Pana saptamana trecuta am fost ocoliti de alte personaje de acest gen. Cum foarte multi dintre cei care ne suna sunt dintre cei care au citit blogul acesta, m-am infumurat crezand ca, intr-un fel, ii atrag in jurul nostru pe cei care au o energie similara cu mine. Niciodata in viata mea nu am vorbit agresiv cuiva, nu am jignit sau am insultat pe cineva asa, aiurea, fara sa il cunosc, doar pentru ca mi s-a parut ceva sau pentru ca mi-a fost ciuda ca nu a iesit cum am vrut eu o anumita situatie. Din contra, chiar, incerc sa mangai si sa incurajez chiar si persoanele pe care le simt predispuse la suspiciuni sau scepticism. Sunt genul care cauta si vede preponderent partea frumoasa din oameni. Vad lumea prin ochelari roz si sunt fericita asa.

Acum vreo doua luni, o familie (el si ea) care, vazand o postare de-a mea despre San Pedro del Pinatar unde mai multe familii si-au cumparat locuinte, ma contacteaza si imi povestesc ca ar vrea sa-si cumpere si ei o proprietate acolo si ar vrea sa ii ajutam. Vorbim la telefon, pe whapp, si le explic ca pentru a cumpara in Spania au nevoie de NIE si de un cont bancar spaniol, apoi le explic pasii de urmat pentru a putea cumpara. Sunt rezervati, reticenti si sceptici. Vorbesc amandoi, dar ii simt precauti, parca nu ar spune tot. Imi spun ca ei nu au venituri, ca nu pot aduce adeverinte de salariu (in Spania, la deschiderea unui cont, bancile spaniole cu care lucram noi cer dovada veniturilor). Le spun ca sunt ok si contractele de vanzare-cumparare, mosteniri, etc; orice care sa dovedeasca faptul ca fondurile care vor intra in banca din Spania sunt din surse licite. Imi dau de inteles ca nu vor sa isi deschida cont bancar. Nu mai insist. Suspiciunea si neincrederea sunt normale la inceput. Le explic ca trebuie sa isi ia NIE si, daca vor sa ii ajut, va trebui sa imi trimita poze de pe pasapoarte. De asemenea, vorbim despre proprietatea pe care doresc sa o cumpere. Ii rog sa imi trimita poze cu genul de casa pe care il cauta. Ramane, la final, ca imi trimit pasapoartele ca sa le pot obtine programare la NIE si link-uri cu proprietati care le-ar placea.

In fiecare seara, cand ma bag in pat, recitesc mesajele schimbate cu cei cu care am vorbit in ziua respectiva si imi notez in agenda nr 1 (da, o tin la capul patului :))) ce isi doreste fiecare, ce am de facut in fiecare caz, cand si cum. Pe birou am un planificator in care trec, in fiecare dimineata, ca un mic harciog ordonat tot ce am de facut pentru fiecare persoana in parte, data, locul, etc. Totul este notat si planificat.

In cazul despre care am povestit mai sus, nu au sosit niciodata pozele de pe pasapoarte si nici linkurile pe care le cerusem ca sa vad genul de proprietate pe care il cauta. Nimic ciudat in asta. Sunt si oameni cu care vorbesc si cu care nu se leaga nimic. Sunt oameni care ma suna, dar aleg, ulterior, alt drum. Fara explicatii, fara detalii. E normal asa. Fiecare este liber. Daca dupa ce am vorbit nu exista nicio continuare, se deduce ca nu am rezonat sau ca oamenii s-au razgandit sau au ales alte variante. Evident ca eu nu insist; adica nu sun pe nimeni sa intreb “de ce nu ati trimis ce ati spus?“. Dau fiecarui om pe care il intalnesc libertate deplina; suntem adulti si necomportam matur, da?!

Ei bine, dupa vreo saptamana de la eveniment, primesc un mesaj in care aceasta familie imi scrie ca a asteptat un mesaj de la mine. Ufff… Ma duc la agenda, la planificator…nimic. Nu era nimic notat, niciun pas, nimic de facut. Recitesc mesajele whapp; nimic in afara mesajelor initiale pentru ca vorbiseram la telefon, nu in scris. Ii raspund ca nu stiu la ce se refera, ca vorbesc cu multa lume si ii rog sa imi dea context. Oricui i se intampla sa uite sau sa greseasca. Imi asum imediat responsabilitatea, dar, totusi, am nevoie de context. Asa ca ii sun.

Pe un ton plin de nemultumire si repros imi spune domnul ca au asteptat o saptamana un mesaj de la mine. Recapitulam discutia. Imi amintesc exact convorbirea cu dumnealor. Ramasese sa imi trimita pasapoartele ca sa le obtin programare la NIE si cateva linkuri ca sa vad ce le place in materie de case. (nu trimisesera nimic pana acum) Cont bancar operational le explicasem deja ca nu pot face fara dovada veniturilor. Ma anunta ca si-au facut singuri NIE. Ii felicit si ma bucur ca s-au descurcat singuri si deduc ca de aceea nu mi-au mai trimis pasapoartele. Pe acelasi ton nemultumit imi spune ca a asteptat de la mine sa le gasesc casa. Incerc sa le domolesc frustrarea (oamenii venisera pentru zece zile in Spania, timp in care ar fi vrut sa rezolve tot). Eu vreau ca oamenii sa fie fericiti si bucurosi in jurul meu. Depun efort pentru asta. Ei ar fi vrut sa cumpere o casa direct de la proprietar, ca sa nu mai plateasca si comisionul agentiei. Normal. Chiar in ziua cand vorbisem cu ei la telefon i-am si pasat lui Laurentiu task-ul. El vorbise chiar atunci cu persoana care ne anunta despre casele de vanzare in zona respectiva direct de la proprietar, dar nu era nimic disponibil momentan. Il trecuse pe lista, urmand sa il sune imediat ce aparea ceva. Deci, facusem tot ce tinea de mine.

Le explic ca am asteptat de la ei pozele de pe pasapoarte si linkurile. Ei trec foarte usor peste faptul ca nu mi-au trimis pasapoartele si insista ca mi-au trimis linkurile imediat dupa discutie. Verific whapp-ul inca o data: nimic. “Nu am primit nimic“. Isi declarasera deja nepriceperea in ale tehnologiei, asa ca mi-am imaginat ca au incercat sa trimita, nu au stiut cum, dar au crezut ca au trimis (asa patesc mereu cu maica-mea, deci cunosc modelul). Le explic ca la mine nu a ajuns nimic, asa ca am considerat ca se mai gandesc sau ca s-au razgandit sau ca vor trimite cand sunt pregatiti.

Ei bine, doar eu am gandit gasindu-le scuze si explicatii. Ei au cautat un tap ispasitor pentru toate frustrarile si umorile lor. Nu mi-au trimis pozele de pe pasapoarte pentru ca au incercat sa se descurce singuri, sa fie ei in control, sa nu aiba nevoie de vreun serviciu din partea mea sau, pur si simplu, nu au avut incredere sa imi trimita. Nu e absolut nicio problema, dar e normal sa iti asumi asta, nu sa minti ca ai trimis. Linkurile cu proprietatile care le placeau le-au trimis, intr-adevar, dar….ghici unde?! Pe formularul de contact de pe blog. WTF??? Deci, vorbim pe whapp, este mailul meu scris pe blog si pe facebook si, totusi, alegi sa imi trimiti linkurile pe formularul de contact al blogului. Cine face asa ceva?! Iar daca, totusi, faci asta, de ce nu imi scrii pe whapp sa ma anunti despre originalitatea abordarii?! Da, nici nu m-am uitat pe mesajele de pe blog, nu am avut timp. Nu e nimic urgent sau important acolo, asa ca le citesc foarte rar. Le explic asta. Se supara si mai tare.

In fine, le spun ca acum, daca au NIE, putem merge a doua zi la banca sa deschida un cont daca vor. Domnul, cu un ton plin de repros si nemultumire imi spune ca nu vrea sa deschida cont bancar, ca poate face transfer din Romania pentru a cumpara proprietatea si ca “habar nu ai; mai informeaza-te, ca eu am citit si se poate“. Da, se poate in teorie, insa nu am intalnit pana acum niciun proprietar si niciun notar care sa accepte un transfer international facut in momentul semnarii Contractului, datorita timpilor bancari. Ii explic si lui, dar nu il conving. El stie mai bine. Stie tot, mai putin sa trimita un link pe whapp si sa recunoasca ca nu a trimis pozele de pe pasapoarte, dar se astepta sa ii obtin programarea la NIE. In fine, mi-e clar ca e genul de persoana care vrea sa primeasca chiar si ce nu cere fara sa ofere nimic, deci imi iau la revedere si ii sfatuiesc sa aiba incredere ca se vor descurca cu toate.

Azi, la vreo doua luni de la intamplarea aceasta, am primit cel mai mizerabil mesaj pe care l-am primit vreodata. De ce?! Pentru ca doamna nu a suportat sa vada pe Facebook o recenzie pozitiva facuta de cineva care a interactionat cu noi. A lasat un comentariu inutil, fara legatura cu poatarea, rautacios si mincinos pe Facebook la care i-am raspuns cu argumente. A fost prea mult pentru dumneaei; sotul ei mi-a scris pe whapp. (sper ca a fost el, mi-ar fi greu sa cred ca o femeie poate scrie asa ceva). Pana acum nici nu mi-am imaginat ca exista oameni care pot scrie asa ceva fara niciun motiv real. Mi-e mila de ei, sincer. Cat de neevoluat sa fii sa poti scrie asa ceva?!

Ma gandesc deseori ce ii determina pe oameni sa fie rai si urati. Ce te poate face sa scrii asa ceva unei femei pe care nu o cunosti?! Cat de babuin sa fii?! Si ce fel de femeie este aceea care sta langa un barbat capabil de asa ceva? Cat de curajos ar fi domnul daca ne-am intalni fata in fata? Oare mi-ar spune aceleasi lucruri si daca s-ar intalni cu mine si cu Balaurul pe strada? Am de gand sa verific asta, mai ales ca stiu zona in care doresc sa isi cumpere casa si il cunosc si pe Dl Radio Sant (este tipul care stie tot ce se cumpara si se vinde in acea zona si cu care colaboram). Vreau sa ma duc si sa il rog sa imi spuna si in fata lui Laurentiu gandurile lui pe care si le-a exprimat deschis in mesajul de mai sus.

De cand cu retelele sociale, interactionam mult… poate chiar prea mult. La adapostul anonimatului sau din spatele tastaturii, multi oameni raniti isi varsa frustrarile, durerile si neputintele in comentarii acide si mesaje otravite. Ani intregi de suferinta, neasumare si taceri apasate se transforma in atacuri murdare aruncate spre oricine le apare in cale.

Unii au devenit adevarati artizani ai raului. Adevarati creatori de intuneric. Traim vremuri in care tot mai putini oameni reusesc sa analizeze o situatie cu obiectivitate, cu grija, cu responsabilitate. E mai simplu sa judeci decat sa intelegi. E mai usor sa lovesti decat sa iti recunosti propriile rani. Multi nu pot — sau nu vor — sa isi asume fapte, alegeri, greseli. Asa ca arunca vina in exterior, sperand ca daca arata spre altul, nu se va vedea cat de tare doare in ei.

Si totusi… traim intr-o perioada in care, daca vrei cu adevarat, te poti vindeca. Avem acces la carti, cursuri, terapii, comunitati de sprijin, informatii care ne pot deschide ochii, care ne pot imblanzi furia si ne pot aseza sufletul. Dar vindecarea cere un lucru greu: sinceritatea cu tine insuti. Iar multi nu sunt pregatiti pentru asta. Asa ca raman la suprafata, punand o vopsea frumoasa peste haosul interior. Si, la prima zgarietura, tot acel intuneric iese la suprafata: brusc, grotesc, necontrolat.

Eu am invatat un lucru simplu, dar care mi-a devenit principiu de viata: cand nu poti spune sau face ceva bun, nu face nimic. Taci! Nu actiona! Pentru ca intre bine si rau nu e o prapastie, ci doar o alegere. O alegere care poate ridica sau poate distruge. O alegere care poate vindeca sau poate rani. O alegere care poate lumina sau poate adanci intunericul.

Si, dincolo de toate, cred ca lumea asta — atat de galagioasa si totusi atat de singura — are nevoie de oameni care sa aleaga binele. Chiar si atunci cand nu e usor. Chiar si atunci cand doare.

Pentru ca linistea pe care o lasi in urma, prin tacerea ta aleasa cu grija, valoreaza uneori mai mult decat orice cuvant. Si poate fi, fara sa stii, prima caramida la vindecarea ta — sau a altcuiva.

Sa lucrezi cu oamenii e cel mai greu, pentru ca fiecare vine cu propriul bagaj invizibil — frustrari, rani, traume, temeri — prin filtrul carora traduce fiecare gest, cuvant sau intentie. Unii citesc atac acolo unde e doar o intrebare, vad respingere acolo unde nu e decat lipsa de energie, interpreteaza un „nu pot acum” ca pe un afront personal. Si totusi, in mijlocul acestor ciocniri tacute, cea mai mare lectie ramane aceea de a vedea omul din spatele reactiei: nu strigatul lui, ci durerea care l-a nascut. Pentru ca, oricat de dificil ar fi sa lucrezi cu oamenii, infinit mai greu este sa fii om intr-o lume grabita, ranita si dezobisnuita sa mai asculte. De aceea, uneori, cel mai mare bine pe care il putem face este sa alegem blandetea acolo unde instinctul ar cere sa raspundem cu furie; sa punem rabdare acolo unde ego-ul cere razbunare; sa lasam liniste acolo unde orgoliul ar vrea ultimele cuvinte. Pana la urma, toti suntem doar suflete care incearca, cum pot, sa nu se mai rupa — iar un gest de bunatate, oricat de mic, poate fi acel fir care tine lumea intreaga un pic mai sus.

Va iert, familia Dana si Cornel D! Pentru ca mi-e mila de voi. Absolut niciun om fericit nu e rau sau agresiv.