Despre bucuriile vietii la curte

In 2020, cand nebunia cu pandemia a cuprins lumea, eram in cel de-al treilea an de viata in Spania si locuiam intr-un duplex in centrul orasului Elche. In primii doi ani traiseram intr-un apartament foarte mare din care ne-am mutat atunci cand Andreea a plecat la facultate. Ne-am gandit ca nu este eficient sa stam in 5 camere pe care sa platim 1000 euro chirie doar noi doi. Pe vremea aceea chiriile normale erau in jur de 350 – 400 euro lunar, iar una intr-un apartament bun era 650 – 700. Noi plateam suma aceea astronomica pe atunci pentru ca nu avuseseram de ales cand am ajuns. (cei care ati citit primele articole de pe blogul meu stiti deja intreaga poveste) Deci, dupa plecarea Andreei, ne-am mutat intr-un apartament cu doua dormitoare, pe doua etaje, care se afla tot in centru si care avea si o curticica la intrare de vreo 10 metri patrati, tocmai buna pentru a pune o masa si o canapea. Si am platit mai putin.

Revenind, noi am prins lockdown-ul in acest duplex si am inteles cat de importanta devenise o curte pe vremea aia, mai ales ca, in Spania, restrictiile din pandemie au fost foarte dure si se aplicau cu strictete. Ma trece un fior rece cand imi aduc aminte cum eram absolut singura pe strada in drum spre supermarket. Nu treceau masini, nu erau oameni; parea ca traiesc intr-o realitate distopica. Nu aveam voie sa iesim din casa pentru nimic altceva decat pentru a merge la cumparaturi (si trebuia sa dovedim cu bonul pe care era trecuta ora), la spital sau la farmacie sau sa plimbam cainele (nu era cazul). A fost horror. Politia patrula pe strazi la orice ora din zi si din noapte ca sa se asigure ca sunt respectate conditiile. Ne-am petrecut toate lunile de lockdown pe terasa aceea de 10mp incercand sa vanam soarele care era disponibil doar vreo doua ore pe zi, in rest fiind ascuns de blocul din fata noastra.

Pana la pandemie, ideea cu care veniseram in Spania era aceea de a nu ne mai cumpara niciodata o proprietate, ci de a sta in chirie mereu, dar mutandu-ne la fiecare cativa ani in alt loc. Cu ocazia pandemiei, am reconfigurat rapid ideea initiala si ne-am dat seama ca vrem o casa cu curte mare. In cazul in care le mai vin idei mai-marilor lumii asteia, o sa fim pregatiti. Astfel am ajuns sa ne cumparam din nou casa, casa cu curte, desi nu am avut in plan. Balaurul, guru financiar al familiei, a decretat ca facem o prostie ca “ingropam” banii intr-o casa in loc sa ii punem sa munceasca pentru noi”. M-au lasat complet rece rationamentele si argumentele lui. Gata, vream o casa a mea, cu o curte a mea, sa fie mare!!!, unde sa ma “ascund” in cazul unui nou experiment social. Asa ca a vrut si el. Ulterior s-a dovedit ca am cumparat foarte bine casa care a devenit o investitie foarte profitabila tinand cont ca pretul ei s-a dublat in doar cativa ani.

Pe scurt, din 2021, suntem iarasi proprietari de casa. Abia asteptase Balaurul cand am plecat din Bucuresti sa scape de tunsul ierbii, de taiatul gardului viu sau de telefoanele date gradinarului si piscinarului, ca are din nou de lucru. Din pacate pentru el, curtea asta este de zece ori mai mare, piscina la fel si, in plus, avem si o gramada de palmieri care necesita o ingrijire speciala. Cum s-ar zice, a scapat de Babau si a dat de mama lui. Singurul lucru pozitiv pentru el este ca nu avem iarba. E dificil sa ai gazon in zona noastra de Spania. Iti trebuie, in afara de bani, multa rabdare si un gradinar dedicat, care sa vina cel putin saptamanal sa il ingrijeasca, altfel nu rezista. Nu e cazul. E chiar frumos fara iarba, nu-i asa?! ne-am spus. Si asa a ramas. Avem pietricele albe, lamai, un banan, portocali si multi maslini.

Ca sa intretii o casa in zona noastra de Spania sunt alte provocari decat cele pe care le aveam in Bucuresti. As zice ca asta se datoreaza vremii si mentalitatii locale. In Romania acopeream piscina prin noiembrie, dupa ce o “pregateam” de iarna si o mai deschideam prin aprilie. In toata perioada asta nu ne bateam capul cu ea deloc. Aici, nu o acoperim niciodata. Iarna, intr-adevar, o aspira Balaurul foarte rar spre deloc, dar restul anului, in medie, o data pe luna. Se poate si mai des cand vine “kalima” sau vreo furtuna care arunca in apa tot felul de flori, frunze si pamant. Aici am vrut sa ajung…. Ieri a batut vantul la noi in Elche cu 90km la ora, in rafale. E prima oara in 9 ani cand am prins asa ceva. S-au rupt ramuri din copaci, frunze de palmier, vantul a mutat masa de pe terasa, scaunele, a dat un felinar jos (da, s-a spart, bineinteles), a trantit scooter-ul peste masina. In Almeria, unde viteza vantului a fost de 140km/ora s-a decretat stare de urgenta, de pilda. Cam asa arata piscina noastra azi.

L-a luat ameteala pe Balaur cand a vazut. Si ce credeti ca a facut?! Nimic. “Au anuntat ca mai vine o <borrasca> in weekend. Nu muncesc de doua ori. Astept sa se termine” a decretat si nu s-a mai apropiat sa vada iar “nenorocirea”. Cica si in weekend vom avea iar vant si ploaie. Azi, insa, a fost zi de primavara. Eu am iesit si am strans frunzele de palmier rupte de vant, am maturat mormanele de ace de pin si frunze mici de ficus care ajung la noi de la vecini. Am strans doi saci mari, plus un “buchet” de frunze de palmier. Munca in zadar, dar cu mare placere. Am ajuns la varsta sau doar la intelepciunea de a ma bucura deplin aceste activitati. Mi se pare extraordinar de relaxant si reconfortant sa faci activitati care nu iti solicita deloc gandirea. Incerc sa imi iau macar o zi pe saptamana liber. E ziua in care citesc, scriu, matur in curte, plantez, tund sau ingrijesc plantele din curte. E ziua pentru sufletul meu. Locul unde poti sa traiesti asta plenar este o casa, desigur.

In Spania, deseurile vegetale nu se arunca la tomberoanele de gunoi. Daca face cineva asta si este prins risca o amenda serioasa. Noi am aflat asta in primul an de stat aici, la casa, cand ne duceam spre tomberoane tarand dupa noi saci, frunze, crengi. Ne-a vazut un vecin si ne-a intrebat ce facem. Ni se parea atat de evident incat ne-am amuzat. Atunci ne-a spus cum sta treaba pe aici. Am facut cale intoarsa carand si la deal (casa noastra este in varful unei pante) aceiasi saci, crengi si resturi vegetale, in mormaielile si consideratiile foarte sonore ale Balaurului despre regulile si legile spaniole. Nu reproduc nimic aici, evident, dar va asigur ca tot neamul spaniol a fost afectat. De atunci, s-a ocupat gradinarul de tot. Noi doar maturam prin curte din cand in cand cu un aparat asemanator cu cel care tunde iarba.

Asigurarea de locuinta se incheie altfel pentru case decat cea pentru apartamente. Daca nu stii cum, afli la prima defectiune ca nu ai specificat clar anumite lucruri si compania poate profita sa te anunte ca nu esti acoperit pentru problema care te arde. O sa va povestesc intr-o alta postare cum s-a fofilat asiguratorul de la plata daunei pe care o semnalaseram. Cam asa s-a desfasurat intregul nostru proces de invatare a “obiceiurilor” locale: platind. Nu ne-a spus nimeni despre. Bine, era greu sa ne spuna cineva. Toate persoanele pe care le cunosteam in Spania locuiau in apartamente; habar nu aveau despre cum este la casa si ce trebuie sa stii.

Cred ca si in Bucuresti e la fel, dar aici, daca vrei sa iti construiesti ceva in curtea ta, un cotet, o “ceva” care are nevoie de o Autorizatie, afli ca trebuie sa faci multe alte modificari (unele dramatice) care sa se conformeze cu noua lege de urbanism. Se pare ca in toate tarile Urbanismul da, din cand in cand, legi noi care se aplica retroactiv la cea mai mica abatere. Noi am vandut anul trecut o casa in Bucuresti si a fost o adevarata aventura si o nebunie reala obtinerea cadastrului actual. Il aveam pe cel vechi, dar nu mai era bun. Nu deschid discutia asta, ca incerc sa uit. Un an intreg am umblat dupa acte, etc. Doamna care a cumparat casa se chinuie de peste jumate de an sa obtina o autorizatie pentru a acoperi o terasa si a reface fatada. Suntem cu totii latini si asta ne mananca tot timpul.

Totusi, o casa cu curte ramane, pentru mine, cel mai placut loc in care sa traiesti. Da, costa mai mult decat un apartament, fara discutie. Dar merita. La casa nu platesti doar metri patrati. Platesti linistea. Platesti aerul care circula altfel, lumina care intra fara sa se opreasca in balconul vecinului, diminetile in care iesi afara in pijama fara sa te gandesti cine te vede. Platesti libertatea de a face zgomot sau de a face liniste, dupa cum ai chef. Platesti calitatea vietii. Si ii creezi conditiile necesare lui Mos Craciun sa intre pe horn…

La casa, chiar si timpul curge diferit. Nu mai este fragmentat de lifturi, de usi trantite pe scara, de vecini care muta mobila la ore imposibile sau de sedinte de asociatie in care se discuta cine nu a spalat scara. La casa, relatia ta nu mai este cu oamenii pe care nu i-ai ales, ci cu anotimpurile. Vantul, praful adus de furtuni, frunzele care cad, plantele care cresc sau se imbolnavesc devin preocuparile tale. E o relatie directa, fara intermediari, fara beton si pereti comuni. La casa esti liber. In fiecare dimineata cand ma intalnesc cu Balaurul la cafea, pe terasa, ma uit in jur cu recunostinta. Suntem norocosi si binecuvantati sa traim intr-un loc atat de frumos!

La casa nu traiesti cu grija ca deranjezi sau ca esti deranjata. Nu iti adaptezi viata dupa programul altora. Daca ai chef sa asculti muzica tare, o faci. Laurentiu o face deseori. Daca vrei liniste absoluta, o ai. Daca te apuca gatitul noaptea, nu te gandesti ca cineva de sub tine iti numara pasii. Intimitatea este un alt lucru care conteaza mai mult decat credeam. La casa, esti doar cu tine si cu familia ta. Cu gandurile tale. Nu te intersectezi fortat cu vietile altora pe scara sau in lift. Alegi tu cand si cu cine interactionezi.

Vara, piesa de rezistenta devine piscina. In Spania, mai ales daca nu ai casa pe malul marii, merita sa ai una. De fapt, majoritatea caselor au. Noi vara aproape ca traim in ea. Cand aerul dogoreste si caldura pare greu de suportat, nu trebuie sa impachetez, sa merg undeva sau sa caut un loc liber. Ies din casa si sar in apa. Zece secunde si problema caldurii dispare complet. E un rasfat simplu, dar care iti schimba complet ziua. Intri cand vrei, stai cat vrei, uneori doar cateva minute, alteori ore intregi. Uneori fara costum de baie, pentru ca poti, pentru ca esti acasa. Te scufunzi, privesti cerul, simti racoarea si linistea si simti ca vara nu e despre nimic altceva decat despre apa, soare si libertatea de a fi acolo. Nu mai exista griji, nu mai exista aglomeratie, nu mai exista drumuri lungi. E doar piscina si noi, si vara noastra, traita exact asa cum vrem. Pe scurt, casa este spatiul in care putem ne facem de cap cand si cum vrem.

Vara, la casa, e si despre prieteni. Ne intalnim mai des si am inventat un fel de Campionat al Prieteniei. Ne strangem toata gasca, de obicei in iulie cand ajunge si Andreea acasa, vreo 30 de persoane, si facem concursuri pe echipe, jocuri nebune, alergam prin curte, ne stropim, ne pierdem in rasete. La final suntem fericiti, obositi si uzi pana la piele, tocmai bine pentru a ne recapata fortele la o masa uriasa, plina de mancare si voie buna. E genul de vara care iti ramane in suflet si pe care abia astepti sa o traiesti din nou la anu´.

Vara imi mut chiar si biroul pe terasa. Scriu, citesc, ma uit la palmieri, la lumina care se schimba, la vantul care racoreste totul. Uneori ma opresc pur si simplu sa respir. E incredibil cum poate sa te hraneasca sufleteste sa muncesti acolo unde te simti bine, unde totul e asa cum iti place tie, fara sa ceri permisiunea nimanui. E munca, da, dar e munca intr-un loc care iti hraneste sufletul in fiecare clipa.

Si, fara sa imi dau seama, casa m-a invatat sa apreciez bucuriile lente, bucuria de a face lucruri simple: sa matur, sa plantez, sa strang, sa stau. Sa fiu. Pentru mine, asta a devenit un lux adevarat, unul pe care nu il pot trai pe deplin decat aici.

E mai multa munca, uneori e obositor, dar fix asta imi place. La casa nu e vorba de perfectiune, ci de bucuria de a fi acolo, in propria ta lume, cu tot ce aduce ea: piscina, prieteni, rasete, aer cald si momente care iti fac inima sa zambesca.

Si cum sa nu fii fericit cand asta este ceea ce vezi in fiecare dimineata cand deschizi usa?!