Roma. Por que?

De cand traim in Spania, vacantele au capatat o alta conotatie pentru noi. In Bucuresti, cu cat mai mult plecam, cu atat era mai bine si ne placea mai mult. De fapt, cam tot anul traiam si rezistam datorita vacantelor si iesirilor de toate felurile, majoritatea peste hotare. Aici, in Spania, doar in primul an ne-am planificat o vacanta asa cum stiam de acasa. Bine, ne-am dat seama repede ca a fost o prostie sa plecam de la mare de langa Alicante ca sa ne ducem la mare langa Malaga, unde, in plus, apa era mai rece si plajele mai nasoale. Dar, ne-am consolat cu faptul ca am fost cu un grup de prieteni din Romania si atunci a “meritat”. In urmatorii ani, insa, vacanta de vara clasica s-a transformat in intalniri cu prietenii din tara care veneau la noi, iar in restul anului am vizitat la greu, neplanificat, orase din Spania. E atat de frumoasa si ofertanta tara asta incat mi s-a ofilit dramatic cheful de calatorii lungi si obositoare in perioadele in care toata lumea pleaca in vacanta…

Anul asta am primit de zilele noastre de nastere, cadou de la copilul nostru, o excursie la Roma. Ne-a rupt. ❤️ Micuta noastra s-a obisnuit sa ne plateasca din banutii ei excursii, iar anul asta, pentru ca Laurentiu a implinit o varsta rotunda, a plusat si ea: a aranjat toate detaliile pentru ca noi doar sa ne distram. Eu m-am gandit imediat la ce o sa mananc, iar Balaurul la istorie. Asa e el, cult, si eu frumoasa. Grasa si frumoasa! 😂

M-am dat peste cap de sapte ori, am facut cinci cumpene si doua flic-flac-uri si am reusit sa gasesc pe cineva care sa stea cu Remi cat suntem plecati si…am pornit la drum. Eu si Balaurul, excursie, romantic, cuplu, aniversare…ce sa vrei mai mult?! Am inceput cu clasicul pahar de sampanie in aeroport. Am aterizat pe Fiumicino fix la ora potrivita pentru a prinde traficul maxim de la ora de varf. Am facut aproape doua ore cu taxiul pana la hotel. Am stat central, fix langa Vatican. Am ajuns, ne-am cazat si am iesit la plimbare…si mancare. Fuck you, dieta!

Ne-am dat seama ca altfel privim orasele straine de cand aterizam din Spania, fata de cum le priveam cand veneam din Romania. Ni s-au ridicat standardele, nene. Nu ma mai impresionez cu una, cu doua😂😂😂. Nu mai e ca atunci cand parca intram cu burta goala in magazinul cu mezeluri. Suntem satui acum, intram ragaind a jamon serrano si ne uitam critic la ce vedem pe raft. Am mai vazut si noi d-astea… Am devenit carcotasi si pretentiosi. Ne impresionam greu, mai nou. Am devenit Statler și Waldorf, cei doi batranei de la balcon din Muppets. Imbatranim urat.😇😂

Am observat imediat bordurile sparte, trotuarele pline de gropi si peticite, gunoaiele aruncate pe jos peste tot, lipsa indicatoarelor si putina amabilitate a localnicilor. Toate acestea ne-au dat senzatia unui oras scapat de sub control, a unei administratii depasite de numarul mare de emigranti si turisti. Parca si Bucurestiul are sanse, de data asta, in competitie. Iar Madridul, pe care ni l-am insusit cam usor drept “capitala noastra”, nu are nicio comparatie cu Roma. Castiga detasat la orice categorie. M-am simtit bine gandindu-ma la asta, desi stiam, in adancul sufletului, ca sunt o impostoare.

Dupa ce ne-am calcat pe picioare cu puhoaiele de turisti plimbandu-ne prin centru, am decis cu Balaurul sa abandonam atractiile consacrate si sa vizitam Roma profunda, Roma neturistica, cartierele in care traiesc localnicii. Zis si facut. A doua zi am plecat spre Appia Antica. Este un parc imens unde ne spusese Mr ChatGPT ca vom gasi catacombe, apeducte, drum roman original vechi de 2000 de ani, campuri si ferme. Suna perfect pentru noi. GPS-ul imi spunea ca sunt vreo 16km de unde locuiam noi. Cam mult, dar ce avem de facut?! Mergem cat putem pe jos si apoi luam un taxi. Am plecat dupa ce am servit un mic dejun englezesc la o terasa italieneasca detinuta de un indian.

Imediat dupa ce am trecut si de Colosseum, Balaurul a zis “stop”. Ori chemam un Uber, ori inchiriem biciclete! Nu mai merg pe jos! Am fost imediat de acord cu bicicletele. Mi s-a parut super sa ne plimbam prin Roma asa. Inchiriem, dar cum?! Am vazut multe statii de biciclete Lime in drumul nostru, deci…l-am considerat un indiciu. Ne-am descarcat aplicatiile. Fiecare pe a lui. Trebuie sa accentuez faptul ca NICIODATA nu am folosit aplicatii, biciclete, trotinete si alte chestii moderne de deplasare in oras. Ca sa intelegeti cu cine stati de vorba. Buuun, dupa 40 de minute de stradanii, am reusit cumva sa luam bicicletele. Roma, here we go! Incepem pedalarea, moment in care constat ca in acest oras nu exista piste de bicicleta si nici alte facilitati pentru cei pe doua roti, iar soferii conduc asemanator cu cei din Romania, nu din Spania unde mai au putin si se dau jos sa te traverseze strada.

Pe scurt, in foarte putin timp, am regretat ideea cu bicicletele. Imi era frica la fiecare intersectie, ca urmare, omuletul meu a gasit o ruta mai originala pentru a ajunge la destinatie: un drum pavat cu piatra cubica prost pusa. Cred ca era drumul ala facut acum 2000 de ani si neintretinut de atunci. Daca as fi deschis gura sa spun ceva, sigur imi muscam limba, asa imi zdranganeau falcile si maxilarele. In tot acest timp in care ma concentram sa nu cad, masinile treceau pe langa noi si ne mai si claxonau uneori. Drumul era strajuit pe stanga si pe dreapta de ziduri vechi. Istorie pe paine. Totusi, eu trebuia sa dau la pedale, sa incerc sa ocolesc gropile fara sa ma arunc in fata masinilor care treceau pe langa si sa ma straduiesc sa nu ma zgarii de gard. O bucurie, o placere… Madre mia, ce stress! Balaurul o luase inainte si nu realiza ce fac de nu mai apar.

Cand in sfarsit am ajuns unul langa altul, am decis in unanimitate ca nu mai vrem experienta asta si ca e cazul sa ne intoarcem “in civilizatie”. Dar a fost mai greu decat credeam. Ne-am ratacit incercand sa gasim un drum mai putin periculos pe care sa ne intoarcem. Am intrat intr-un parc in care ne-am invartit in cercuri. Gps-ul nostru dadea rateuri majore. Iar bicicletele ne tot spuneau ceva ce nu intelegeam. Am continuat sa pedalam pana cand ne-am intersectat cu un cuplu de americani, tot pe biciclete, dar ale lor, care aveau GPS functional si cu care ne-am imprietenit si, astfel, am reusit sa iesim din labirint si sa ajungem in civilizatie. Am vazut o parte din Via Appia Antica si o parte dintr-un parc care nu stim nici acum daca era cel pe care il cautam sau altul. Ne-a fost suficient.

Am abandonat bicicletele imediat ce am ajuns la trotuare. Ne-am dat seama ca am pedalat vreo doua ore jumate si ca era mult mai bine sa fi mers cu taxi-ul. De ce? Pentru ca aplicatia bancara ne-a anuntat ca am platit fiecare cate 35 de euro pentru distractia de a ne fi dat cu bicicleta. Da, stiu, am facut noi ceva gresit de am platit atat. Nu stim ce anume, dar cu 70 euro traversam Roma fara efort si cu AC. Ne-am bucurat la o terasa cu o bere ca ne-am descurcat si de data asta admirabil si am sters aplicatiile Lime de pe telefon.

Am inchis gps-urile, waze-urile si google maps-urile, ne-am luat de mana si am decis sa mergem absolut aiurea prin Roma. Cea mai inteleapta decizie. A fost perfect. Ce misto e sa te “pierzi” intr-un oras. Si ne-am pierdut asa de misto incat am ajuns intr-un cartier rezidential foarte frumos, unde am gasit cel mai bun restaurant la care am mancat in vacanta asta: un restaurant pentru localnicii instariti. Mancare excelenta, serviciu pe masura, numai italieni in jur, ce sa iti doresti mai mult?! Am stat doua ore la masa. Just perfect! Mancarea italiana ramane de top.

Toata vacanta a fost marcata de descoperirea pastelor cacio y pepe, o specialitate romana, despre care nu auzisem niciodata. Am aprofundat subiectul la aproape toate restaurantele. Asa sunt eu: cand imi place ceva, insist. Cam asa am facut si cu Balaurul acum multi, multi ani. I-am spus Imi place de tine. Ai sfeclit-o! Nu mai scapi! si uite unde am ajuns…

Pentru ca doua zile ne-am plimbat fara harta prin Roma am avut timp berechet sa observam, sa analizam, sa comparam si sa comentam. E a doua oara cand venim in Roma impreuna si pare ca este orasul italian care ne atrage cel mai putin. Parca nu e Italia. Nu are aerul ala pe care il asociem noi cu tara asta. Da, este un oras plin de vestigii, iar daca motivul pentru care vii este strict cultural, e ok vreo doua zile. Dar este foarte aglomerat, neingrijit, plin de emigranti care parca nu reusesc sa se integreze in peisaj, murdar, prost semnalizat, cu oameni neamabili si servicii proaste. Cred ca oamenii sunt coplesiti de turism si nu mai au resurse sa fie amabili.

Pe drumul spre casa m-am gandit ca, de fapt, excursia asta n-a fost doar despre Roma. A fost despre noi. Despre cum ne-am schimbat in anii astia fara sa ne dam seama.

Cand traiam in Romania, plecam in lume ca sa gasim ceva mai frumos. Acum plecam din Spania si, inevitabil, incepem sa comparam tot ce vedem cu viata pe care o avem aici. Si nu o facem din aroganta. O facem pentru ca Spania ne-a rasfatat. Ne-a invatat sa apreciem lucruri pe care, odinioara, nici macar nu le observam: un trotuar bine facut, un oras ingrijit, un sofer care opreste la trecere fara sa negocieze cu tine, un zambet primit fara motiv, sentimentul acela ca poti sa umbli ore intregi fara sa fii incordat.

Cred ca asta este cea mai mare surpriza pe care ne-a facut-o tara asta. Nu doar ca ne-a oferit o viata mai frumoasa. Ne-a schimbat si felul in care privim lumea. Si mai cred ca asta este unul dintre cele mai sincere complimente pe care i le putem face Spaniei: dupa fiecare calatorie, indiferent cat de frumoasa a fost, tot aici simtim ca ne vine inima la loc.

Cand am iesit din aeroportul din Alicante, am tras adanc aer in piept si, fara sa ne spunem nimic, am zambit amandoi. Nu stiu daca era mirosul marii, lumina aceea pe care n-am mai vazut-o nicaieri sau pur si simplu sentimentul ca am ajuns acasa. Stiu doar ca, pentru prima data in viata mea, vacantele nu mai au rolul de a ma face sa evadez din cotidian. Au devenit doar niste paranteze frumoase intre doua momente in care ma intorc cu drag la viata mea. Multumesc, Spania!