No comment

Cand credeam ca deja le-am vazut cam pe toate pe-aici sau macar pe alea mai importante, se intampla ceva care sa ma faca sa ma intreb ce ar fi mai potrivit: sa rad sau sa plang?!

Printre activitatile imobiliare de care ne ocupam de cand ne-am mutat in Spania este si “flipping houses”, mai exact cumpararea, renovarea si revanzarea unei proprietati, tot acest proces generand la final un profit care sa merite efortul si agitatia. Unul dintre investitorii cu care colaboram a cumparat un astfel de apartament langa mare, in Santa Pola. Acum am ajuns la partea in care ne vedem cu diversi agenti imobiliari in vederea vanzarii, deci suntem la ultima etapa din proces care presupune deplasari dese acolo, in functie de vizitele pe care le avem la apartament.

Vineri, 14 februarie. Am petrecut prima parte din Ziua Indragostitilor la n´spe programari pe la Agencia Tributaria, Primarie, Banca, etc pentru ca trebuie sa ne inmatriculam masina, urmand ca, dupa pranz sa avem vreo patru vizite pentru a vedea cateva apartamente de cumparat pentru alti investitori si…o vizita in Santa Pola la apartamentul de vanzare despre care scriam mai sus. E clar: nu vom petrece Ziua Indragostitilor, ci doar Noaptea lor. Pentru ca ultima intalnire este la ora 17:00 in Santa Pola. “Lasa, ca noi ne iubim in fiecare zi, nu doar de Sf Valentin” imi spun in gand, ca sa nu ma oftic prea tare pentru ca azi, in loc de plimbari si cine romantice, noi suntem…la munca.

Nu stiu daca tuturor li se intampla, dar la noi, intotdeauna se mai adauga chestii peste cele deja programate. La fel s-a intamplat si azi si Balaurul a intrat dintr-una-ntr-alta, fara pauza, astfel incat am ajuns la ora 17 in Santa Pola el aruncand limbi de foc, eu ferindu-ma de flacarile napraznice si amandoi gafaind ca acceleratul lui Toparceanu, dar in sens pur metaforic. Ei bine, am ajuns aproape punctual la 17:05 tinand cont ca suntem in Spania. Si ne punem pe asteptat in fata blocului ocazie cu care ne uitam la mare romantic, ca doar e 14 februarie. “Asa o sa ii fie si mai usor agentului imobiliar sa ne identifice” ne-am gandit.

In timp ce asteptam, am observat la vreo 10 metri de noi un cuplu in jur de vreo 70-75 de ani care pareau sa astepte si ei. Niciun agent imobiliar. Asa ca Balaurul ia telefonul si il suna. “Estoy llegando” (sosesc) i se raspunde. Primul impuls a fost sa ma duc sa ii intreb daca asteapta sa vada un apartament, dar m-am retinut pentru ca am mai facut asta o data si mi s-a raspuns ca ei nu pot vedea apartamentul “de capul lor”, au nevoie sa le fie explicat… Asa ca am asteptat toti (pentru ca ei erau potentialii clienti, exact cum am intuit) pana a ajuns agentul la 17:25. In Spania nu se grabeste nimeni, stim deja, da?!

“V-am vazut in fata blocului” imi spune doamna, semn ca are vederea buna si ca nu este foarte inspirata in ceea ce priveste small-talk-ul. Ii zambesc. Ii confirm ca si noi stam bine cu vederea. Gata, introducerea e facuta, intram in bloc. Agentul imobiliar nu stie unde este apartamentul, deci face Laurentiu “explicarea lui” (aici am citat expresia folosita de cei doi vizitatori). Le explica cum este “reformat complet” apartamentul in sensul ca renovarea a fost una serioasa in care am daramat tot si am facut din nou, bine de data asta. Au fost schimbate instalatia electrica, tevile, au fost daramati peretii interiori si tavanele false, AC prin tuburi prin tavan, etc, etc. Agentul se minuna odata cu clientii si toti admirau si considerau un apartament “estupendo” si nemaipomenit de frumos.

Doamna exclama la fiecare colt “wow, ce frumos este!” sau “este de revista!” sau alte chestii din aceeasi gama. Doamna este originara din Cuba, domnul este localnic. La fiecare remarca apreciativa facuta de ea, el ii raspunde “ti-am spus eu!”. Apoi vine randul lui sa ii zica sotiei “ia uite cum au facut aici! uite cum au pus hota! uite cum au modificat bucataria!”. Ea ii raspunde, de fiecare data “da, ai avut dreptate: este foarte frumos. Au renovat extraordinar”. Eu schimb cateva priviri cu Balaurul. Citesc si in ochii lui aceleai intrebari : “ce kkt de dialog au astia?!” Dar, “clientul nostru – stapanul nostru”, asa ca pot sa zice ce-or vrea atata timp cat il cumpara. :))

“Sa inteleg ca apartamentul este pe gustul Dvs” ataca BaLaur. “Daaaa, da, este extraordinar de frumos”. Ne intrebam amandoi iarasi, din priviri, “sa fie astia cumparatorii?! ca prea sunt lesinati de placere…”. Totusi, niciun cuvant si nicio discutie despre pret sau despre timing-ul cumpararii. Hmmm, sa mai asteptam! Continua sa se plimbe prin apartament multumiti de tot cea ce vad. “L-ati renovat foarte frumos. A avut dreptate sotul meu.”. Iar imi da cu rest formularea asta. Cred ca a citit ceva pe fata mea, asa ca a continuat “cred ca o sa il vindeti repede la pretul pe care il aveti”.

Stop!!! Trebuie sa inteleg ce vor sa spuna in spatele acestor exprimari “originale”. Nu ii mai las sa se plimbe, ii “plachez” pe terasa si intreb direct “Inteleg ca va place… doriti sa cumparati apartamentul?“. As vrea sa am talentul literar sa descriu cat mai elocvent in cuvinte fetele lor la auzul intrebarii mele.

Incercati sa va imaginati un amestec de sentimente si emotii compuse din mirare, duiosie, consternare, dezaprobare, indignare, mila si parere de rau. Ei bine, aceasta imagine este insotita de “nuuuu, noi am venit doar sa vedem cum v-a iesit renovarea“. Cred ca si fata mea a fost tot un amestec de consternare, mirare, indignare, furie, mila, soc. Dar nu am putut emite niciun sunet. M-am uitat asa, tamp, la ei, la Laurentiu, la agentul imobiliar. Apoi m-am uitat in jur sa fiu sigura ca nu sunt la “Camera ascunsa”. Nu eram.

Vazand perplexitatea in care ma aruncase raspunsul ei, a venit cu lamuriri suplimentare “Carlos (sotul aceste surprinzatoare fapturi) mi-a povestit ce frumos ati renovat apartamentul si am vrut sa il vad si eu. De aceea am venit“. De unde pana mea stie Carlos despre apartamentul nostru si de ce il intereseaza?! Stie pentru ca el era unul dintre cei 8 pensionari care au stat zi de zi ore intregi uitandu-se pe geam la muncitorii care renovau. (apartamentul se afla la parter si le-a fost relativ usor sa se “catere” pentru a urmari lucrarile si a da indicatii). Practic, pensionarii din zona isi dadeau intalnire sub geamul nostru sa vada cum avanseaza lucrarile. Cam asa si-au petrecut vreo doua saptamani din iunie. Zi de zi. Cel putin 4-5 ore pe zi. Ei bine, la un moment dat, dupa ce s-au pus ferestrele, nu au mai putut vedea. Si a ramas, probabil, sarmanul, cu “of”-ul asta. Mi-l si imaginez bagandu-se in pat macinat de intrebari vizavi de apartamentul nostru. “Carlos, nu-ti pierde speranta! Vei gasi tu o metoda!” si-a spus.

Deci, va dati seama de situatie?! Au cautat, probabil, pe internet la agentiile imobiliare din Santa Pola un apartament care sa semene cu al nostru. Apoi s-au pus pe vizitat. (chiar ma intreb cate au vizitat inainte de a-l nimeri pe cel corect) Si, iata ca azi, au reusit sa ajunga sa isi raspunda la toate intrebarile fara raspuns, de genul “oare ce frigider si-au luat?!” sau “ce culoare au pus gresia in baie?!“. Si nu pare sa le fie rusine sau sa se simta stanjeniti de moment. Ne felicita zgomotos ca am facut o treaba buna, ca a iesit “estupendo” si ca sigur il vindem repede. E clar ca li se pare absolut normala situatia. De maine o sa fie cei care ii informeaza pe ceilalti despre detaliile interioare, va dati seama.

Pensionarul spaniol a surclasat decisiv pensionarul roman cu faza asta, clar. Bine, la noi isi luau bataie daca faceau asa ceva, sper. Oamenii astia au pus pe drum 3 oameni ca sa vada ei ce faianta am ales si cum am amenajat noi terasa, fara absolut niciun gand sau intentie de a cumpara. Pur si simplu, au gasit o activitate interesanta pentru dupa-amiaza asta. Imi venea si sa rad si sa urlu in acelasi timp. Mai ales ca am amanat o intalnire cu cineva care chiar avea nevoie de ajutorul nostru ca sa putem ajunge in Santa Pola pentru aceasta vizita “al unui client interesat de apartamentul nostru”.

Ma uit la agentul imobiliar. E mut si el. Doar batraneii sunt veseli si multumiti. Suna dragut “batraneii”. In realitate sunt genul de cotoroante de pe vremea adolescentei noastre care stateau pe banca in fata blocului si stiau toate combinatiile reale si presupuse din blocurile de pe o raza de 1km. In sfarsit mi se desclesteaza maxilarul si, ce credeti?!… Le zambesc. Le zambesc asa cum i-a zambit Brutus lui Cezar sau Firea lui Nicusor Dan :)). “Sper ca nu v-am dezamagit si ca am reusit sa fim la inaltimea asteptarilor voastre“. Nu prind sarcasmul. Spaniolii nu prind sarcasmul de obicei. Sau prefera sa para ca nu-si dau seama. Ma reasigura ca nu sunt deloc dezamagiti si ca am facut o treaba buna. In fine, Laurentiu simte pericolul, asa ca se aseaza intre mine si ei si ii conduce (mai corect ar fi “ii mâna”) spre usa. Cred ca incearca sa le salveze viata. Il sfatuieste pe agent sa faca o verificare prealabila a clientilor, iar pe cei care vor sa viziteze, sa incerce sa ii duca la Zoo, mai bine. Rad amandoi. Amandoi cu dintii stransi. Ce sa mai, a fost o dupa-amiaza originala.

In masina, in drum spre casa, am incercat sa ne dam seama ce ii face pe unii oameni sa se poarte atat de diferit de ceea ce numim noi normalitate sau bun simt. Nu putem da vina pe obiceiuri sau chestii locale: ciudati sunt peste tot. De cand lucram cu atatia oameni mi-am imbogatit masiv cultura sociala. Realitatea bate imaginatia. Totusi, batraneii de azi m-au redus la tacere. Ce poti sa spui in situatia asta?! M-am gandit tot drumul la traumele si ranile care ii fac pe oameni sa actioneze si sa reactioneze altfel decat au fost ceilalti obisnuiti si cat de usor ne suparam si ne simtim lezati de comportamentele care nu ne convin. Orgoliile astea care ne sunt afectate de ceea ce nu ne place sau nu ne convine sunt, de fapt, scuturi care ascund in spate ranile si durerile noastre care ne impiedica sa simtim compasiune, toleranta, intelegere. Suntem iuti la critica si inceti la iubire. Suntem neiertatori, desi avem atata nevoie de iertare pentru greselile noastre.

Batranii astia nu au venit azi sa viziteze apartamentul, au venit ca sa imi dea inca o ocazie sa practic iubirea. Se pare ca Cineva ma iubeste si imi trimite ocazii multe in care sa exersez. Ma bucur de drumul pana acasa pentru am timp sa ma gandesc. Primul impuls a fost sa ma enervez si sa incerc sa “penalizez” aceasta lipsa de consideratie pentru timpul altora. Abia in masina mi-am dat timp sa ma gandesc si altfel. Ca s-ar putea ca cei doi sa fie singuri, sa nu aiba copii sau sa nu tina legatura cu ei, sa fie infricosati de apropierea de finalul experientei de pe pamant sau sa sufere de vreo boala care le altereaza profund calitatea vietii. S-ar putea sa fie atata durere sau tristete in sufletul lor incat ziua de azi sa fie un eveniment in viata lor plana, monotona. Am si variante urate care imi trec prin minte. Aleg sa le ignor. O sa ma gandesc la ei exact asa cum mi-ar placea sa o faca si cu mine un strain daca vreodata as avea nevoie: cu compasiune si bunatate.

Astazi mi-am reamintit ca, deseori, cea mai buna alegere este sa raspundem cu iubire, chiar și gesturilor si actiunilor pe care nu le intelegem sau care nu ne sunt deloc pe plac. Pentru ca, la urma urmei, fiecare dintre noi poarta in sufletul sau o poveste pe care nu o stim, iar un gest de intelegere poate face diferenta. Alegeti sa fiti buni, mai ales cand e cel mai la indemana sa fiti drepti! Eu asta incerc mereu si imi reuseste atat de rar. Smerenia, cel mai frumos atribut uman, este accesibila doar celor ce au înțeles ca puterea adevarata vine din recunoașterea limitelor proprii si acceptarea imperfectiunilor, iar orgoliul este masca celor care nu vor sa vada fragilitatea umana si se tem sa-si recunoasca propria lor vulnerabilitate.

Ar fi extrem de frumos sa alegem toti sa traim cu bunatate și respect, lasand orgoliul sa se stinga în fața frumusetii din noi. Am contribui fiecare la o lume in care ne-ar placea tuturor sa traim. Sa incercam,deci, sa fim buni mai ales atunci cand e cel mai greu!