3 zile in Bucuresti – varianta de august

Noi locuim în Spania de 9 ani. Nouă ani în care am învățat să ne ținem mâinile pe volan, vocea joasă și nervii acasă. Nouă ani în care „relațiile sociale” înseamnă să bei o cafea de 2 ore, să schimbi 10 glume cu vecinii și să nu te grăbești nicăieri, niciodată. Și, din când în când, venim în România. Cu treabă. Cu dor. Cu acte. Cu chef de mici și o ușoară amnezie legată de realitățile bucureștene.

Ei bine, săptămâna asta a trebuit sa merg 3 zile în București. Și deși am mai fost de n ori în anii ăștia, nimic nu mă pregătește suficient pentru reîntâlnirea cu haosul urban pe care îl iubesc și îl suport cu stoicism, în doze mici și strict controlate.

Ajung la Otopeni. Până aici, toate bune. Măcar terminalul e curat, e aer condiționat, iar banda de bagaje nu dă semne că s-ar transforma într-un carusel de copilărie. Ies afară și… bum! Primul contact cu Bucureștiul vine sub forma unui taximetrist care se uită la mine ca și cum am greșit epoca. Zâmbesc. Nu zâmbește. Poate crede că-s suspectă.

Pornesc în trafic. Aici e momentul în care toate lecțiile de calm învățate în Spania se evaporă ca o sangría uitată la soare. Claxoane. Accelerări frenetice. Șoferi care conduc cu o mână pe volan și una pe nervii mei. Un domn depășește pe dreapta, apoi mă privește cu superioritate, de parcă el a descoperit teleportarea, iar eu sunt un melc bătrân care ocupă banda „de urgență”.

Îmi spun, ca de fiecare dată: „Cristina, ești aici cu treabă. Nu te enerva!” Și funcționează. Trei minute. Apoi stau 40 într-un giratoriu și asist la un duel verbal între două doamne șoferițe care scot pe gură expresii de muzeu.

Ajung la instituția cu pricina. E aceeași clădire din ultima vizită. Poate și aceeași doamnă de la ghișeu, că are același ton ușor sarcastic, de parcă i-am întrerupt telenovela exact când se afla personajul principal în comă. În Spania, când te duci la primărie, îți zâmbește lumea. Îți oferă scaun. Uneori chiar îți urează „bon dia”. Aici, dacă zici „bună ziua” prea vesel, se uită lumea la tine ca la o anomalie care s-a rătăcit de la etajul cu psihologie pozitivă.

Totuși, îmi rezolv treburile. Cu răbdare, ochelari de vedere și două cafele. Nu e chiar iadul pe pământ. Dar nici paradis nu e. E Bucureștiul. Cu tot ce înseamnă el: eficiență obosită, infrastructură care se împiedică singură și oameni… care uneori te frapează prin sinceritate, alteori prin absență emoțională.

Seara zic: „Hai să ieșim.” Caut un loc frumos, cochet, cu vibe relaxat. Îl găsesc. Terasa e ok, dar parcă toată lumea e pe fugă. Toți vor ceva repede, toți au telefonul pe masă, toți par ocupați să pară ocupați. În Spania, o ieșire în oraș e un ritual. Aici, e un sprint. Iar dacă ești prea zen, deranjezi dinamica. Mă simt ca un călugăr tibetan aterizat din greșeală într-un episod din „Fast & Furious: Bucharest Drift”.

Și totuși… în tot acest vacarm organizat, recunosc că există și o energie unică. O forfotă care, de la distanță, pare nebunie, dar dacă stai puțin, începi să vezi oameni calzi, glume spontane, sarcasm sănătos și o poftă de viață… chiar dacă viața se ia, uneori, prea tare în serios.

După 3 zile, mă urc înapoi în avion. Obosită, dar amuzată. Cu treburile rezolvate și promisiunea că „data viitoare o să fie mai ușor”. Spoiler alert: nu o să fie. Dar o să vin iar. Cu drag, cu umor și, obligatoriu, cu Google Maps.

Până atunci, mă întorc în Spania. Acolo unde trecerea de pietoni e sfântă, oamenii îți spun „hola” doar pentru că exiști, iar traficul… eh, traficul e de povestit nepoților.