Bunic de poveste

Pe 25 octombrie se împlinesc foarte mulți ani de când bunicul meu a plecat de aici. Am avut marele noroc să fi avut un bunic de poveste. Excepțional. A dispărut din viața mea neașteptat și, recunosc, l-am așteptat în sufletul meu ani și ani să se întoarcă. Parcă ieri îl țineam de mână, râdeam împreună și mă făcea să mă simt cea mai importantă, mai inteligentă și mai specială ființă de pe pământ. De fapt, pentru el așa am și fost.

Bunicul meu nu era doar „cineva din familie” – a fost prietenul meu cel mai bun, profesorul meu de viață și omul care m-a format fără să știe că o face. Cărămizile alea de la baza construcției mele, el le-a pus.

Îmi amintesc serile cu diafilme: stăteam cu ochii mari, cu inima bubuind, iar el îmi explica poveștile, mă învăța să observ, să gândesc, să analizez gesturile și faptele personajelor. Era ca și cum fiecare diapozitiv era un mic secret despre viață. Și plimbările noastre… Doamne, cât de lungi și de intense erau! Vorbeam despre lume, despre oameni, despre toate lucrurile mici care fac viața mare și frumoasă. Vorbea cu mine încercând, parcă, să mă învețe despre toate lucrurile ca să nu trebuiască să sufăr vreodată.

Îmi amintesc stângăcia cu care îmi dăruia mărțișoare și ghiocei de 1 martie. Nu știa să gestioneze clipele de emoție intensă și devenea adorabil de fâstâcit. Și modul în care reacționa la prostiile și mofturile mele… fără furie, fără ridicat de voce, doar cu blândețe și duioșie. Expresia lui preferată, pe care încă o aud, era: „Ca-ți-aș ochii tăi”. Era forma supremă de iubire și admirație, mai ceva ca un superlativ.

Bunicul meu a fost, pentru mine, un cavaler romantic: educat, curajos, galant, glumeț și cu inițiativă. Inteligent și cu un zâmbet care putea să topească orice zi mohorâtă. I se lumina întreaga față când mă vedea. A fost figura paternă proeminentă a copilăriei mele. Cariera lui militară l-a ținut departe de propriii copii, dar pentru mine… oh, pentru mine a fost tatăl perfect – atent, iubitor, cu răbdare și înțelepciune cât pentru două generații.

Mi-aș fi dorit să o fi cunoscut și pe Andreea. Copilul meu ar fi fost pentru el mai mult decât a visat vreodată. Sunt sigură că ar fi fost topit după ea, și ea după el. Cu greu va găsi Mika mea un fan mai devotat decât ar fi fost el. Ar fi râs cu bucurie la glumele ei, ar fi crăpat de mândrie pentru toate realizările ei și ar fi fost cel mai tandru bunic din lume. Sunt sigură că, de undeva de departe, o vede totuși.

Mi-ar fi plăcut să-l cunoști și pe Laurențiu, bunicule. E ca tine: îi place istoria, îi place să povestească, ajută oamenii, e răzbătător ca tine, îl enervează proștii și mă iubește. Ați fi fost prieteni buni. Ah, încă ceva: râd cu el la același gen de glume la care râdeam împreună.

După ce m-am mutat în Spania, mă surprind uneori gândindu-mă cum ar fi să fie aici cu mine. Ce tare mi-aș dori! Cum ar fi ca persoanele iubite să poată fi lângă noi mereu (sau măcar când avem nevoie)? L-aș plimba prin parcurile cu palmieri, i-aș arăta marea, i-aș spune poveștile oamenilor pe care i-am întâlnit, l-aș invita la cafea în fiecare zi, am râde cu poftă de orice și aș putea plânge în siguranță lângă el. Dar ce mi-aș dori cel mai mult ar fi să pot să-i cer sfatul în multe situații și probleme pe care le întâlnesc. Pentru că el știa mereu ce trebuie făcut. M-aș simți în siguranță deplină cu el aproape. Mi-e așa de dor de sentimentul ăsta. Mi-e dor de el și de copilărie. Avea el darul să mă facă să cred că totul e bine, totul se rezolvă, că există soluții pentru orice. M-ar strânge în brațe și mi-ar spune „Tu poți!”. Nimeni nu a avut vreodată încredere în mine cum a avut el. Credea în mine cu atâta forță, încât m-a făcut să cred și eu.

Știi ce e frumos? Chiar și după atâția ani, simt că mă ghidează. În fiecare gest de bunătate, în fiecare râs, în fiecare decizie pe care o iau cu inima deschisă, îl simt acolo. Îl recunosc în felul în care gândesc viața. Bunicul meu m-a învățat ce înseamnă să iubești fără condiții, să ierți, să râzi mult și să fii om bun. M-a învățat cum arată iubirea și cum se simte când ești iubit. A pus standarde înalte oamenilor care intră în viața mea (vai de ei!).

Azi m-am gândit din nou la el. De aceea am scris.

Bunicule, oriunde ești, să știi că te iubesc și mi-e dor de tine. Dar știi ceva? Te simt aproape. Mereu. Și e bine.