România vs. Spania – două vieți, o singură eu

De când trăiesc în Spania, trăiesc și cu impresia că locuiesc în două lumi paralele: una cu palmieri și oameni relaxați, și una cu mititei și sarcasm.
Ambele frumoase, ambele nebune, ambele… ale mele.

Prețurile

În Spania, vinul e cât apa. Adică, efectiv, te uiți la raft și nu știi ce să alegi: să te hidratezi sau să te destinzi? Aici, dai peste un Rioja la 2 euro și simți că trebuie să verifici eticheta de două ori, că poate ai nimerit la raionul de oțet. Faptul că apa minerală costă cam la fel, sincer, rezolvă multe dileme existențiale. Iar dacă alegi vinul, e vin bun, din ăla care nu-ți face capul calendar a doua zi.

La mâncare, fructele și legumele sunt mai ieftine și mai gustoase. În schimb, carnea e scumpă de zici că fiecare vită a avut ședințe de terapie înainte de sacrificare. Aici o cafea bună costă cât un covrig din România (doar că nu o bei pe fugă, ci cu soarele în față). Laptele e mai ieftin, pâinea e mai scumpă, fructele sunt un vis parfumat, iar brânza… complicată. Dacă vrei un mezel bun ca acasă… atunci mai bine îți faci bagajul invers și vii din România cu o plasă de pleșcoi.
Și serviciile… ei bine, aici se plătesc. Timpul costă. În România, încă mai ai un văr care „ți-o rezolvă el”, doar să-i dai o cafea.

Iar dacă vrei un dentist bun, o coafură care să nu te facă să plângi sau o reparație la mașină fără să vinzi un rinichi — România câștigă detașat.

Vremea

În Spania, soarele e prezent zilnic. Atât de mult, că uneori îți vine să-l rogi să-ți dea și ție un concediu de la el.
În iulie, asfaltul topește sandalele, iar umbrela de soare devine armă defensivă.
Dar, recunoaștem, e frumos. E cald, luminos, optimist.

În România ai patru anotimpuri. În Spania ai „soare” și „soare cu vânt”. Aici, vara nu e o simplă stare meteo, e o filozofie de viață. Se întinde pe 8-9 luni, iar iarna vine mai mult din nostalgie. Aici ninge doar în poze. Serios. Aici nu există iarnă. Există doar „perioada în care porți geacă dimineața și tricou la prânz”. Mi-e dor de zăpadă doar până îmi amintesc cum e să-ți înghețe genele și nasul în stația de autobuz.

Totuși, când vine decembrie și nu miroase nicăieri a cozonac, a ger și a brad… te apucă un dor de iarnă de nici nu știi ce te lovește.
România are ierni adevărate. Cu nas roșu, vin fiert, fulgi și povești. Aici, Crăciunul miroase a cremă de protecție solară.

Oamenii

Spaniolii sunt deschiși, gălăgioși și politicoși. Salută și pisica din fața blocului. Te iau în brațe după două conversații și îți spun “cariño” cu o naturalețe dezarmantă.
În România, dacă cineva te ia în brațe după cinci minute, te întrebi ce vrea de la tine. Aici, e doar joi.

Dar știi ce are România? Profunzime.
Românii sunt poate mai rezervați la început, dar când ți-au devenit prieteni, sunt ai tăi pe viață.
Aici oamenii râd mai ușor. Acolo iubesc mai greu, dar mai adânc.

În România, dacă spui „lasă, că merge și așa”, e o scuză.
În Spania, e un stil de viață.

Traficul

În Spania, traficul e ca o terapie zen. Dacă ai condus vreodată în București, în Spania o să ți se pară că toți au ieșit dintr-un curs de yoga.
Nimeni nu claxonează, nu se stresează, nu te înjură. Decât, poate, dacă te intersectezi in trafic cu un compatriot.
În România, dacă nu pornești la semafor în 0,5 secunde, ai deja un concert de claxoane live.
Aici, chiar și polițiștii zâmbesc când te opresc. În România, doar dacă e 1 Decembrie și ai tricolorul la oglindă.

Școala

Spania e cu zâmbete, jocuri și curiozitate. Copiii se simt în siguranță, profesorii par oameni normali, nu torționari cu catalogul.
Temele sunt decente, viața socială e parte din educație, și notele nu definesc valoarea unui copil.

Dar, dacă mă gândesc bine, sistemul românesc ne-a crescut cu o rezistență fantastică.
Ne-a făcut să fim ambițioși, să învățăm singuri, să ne descurcăm.
Poate că am plâns la teze, dar am ieșit de acolo cu o voință beton.
Aici copiii cresc fericiți, dar acolo am crescut puternici.

Petrecerile

Dacă e ceva la care spaniolii excelează, e arta de a sărbători orice. Au o sărbătoare pentru fiecare fruct, sfânt sau adiere de vânt. N-ai cum să te plictisești. Doar să poti tine pasul!

În Spania, petrecerile încep când se nimeresc și se termină când obosește muzica.
Se dansează, se vorbește, se râde tare.
Aici, oamenii știu să trăiască. Să se bucure fără motiv. Spaniolii nu beau ca să uite, ci ca să-și amintească mai bine.
Și au o energie care te molipsește. Am fost la aniversări care au început la prânz și s-au terminat la micul dejun. Nu pentru că s-au lungit, ci pentru că așa era programul.

Dar în România… Doamne, în România știam să petrecem cu sufletul!
Grătare improvizate, mese lungi, povești care se transformau în confesiuni, și oameni care deveneau familie peste noapte.
Aici e veselie. Acolo era emoție.

Băutura

Să fim sinceri: nimeni nu știe să bea mai elegant ca spaniolii. Își pun un pahar de vin la prânz, unul la cină, și nu se clatină nici la a treia sticlă.
Românii… să zicem că noi am inventat “hai să bem un pic și să filozofăm despre viață”. În România, dacă bei două pahare, îți scriu prietenii pe WhatsApp „ești bine?”.
Dar între noi fie vorba: un chef românesc rămâne de neuitat. Spaniolii știu să trăiască, dar noi știm să simțim.

Obiceiuri și ritm

Aici, viața curge încet.
Se mănâncă la prânz ca la nuntă, se doarme la siestă, se vorbește mult și tare.
În România, totul e rapid: mănânci pe fugă, alergi după timp și te culci gândindu-te la ce n-ai apucat să faci.

Dar adevărul e undeva la mijloc.
Spania m-a învățat să respir. România m-a învățat să lupt.
Una te adoarme, cealaltă te ambiționează.
Ambele îți intră sub piele și nu le mai scoți nici dacă vrei.

Concluzie

România e acasă. Spania e viața de după serviciu.
România are tradiții, umor și dor. Spania are lumină, mări albastre și liniște.
În România am crescut. În Spania, am învățat să trăiesc.

Și între ele, undeva pe la mijloc, sunt eu — râzând, visând și scriind, cu un pahar de vin (sau de apă, depinde de ofertă) și cu gândul că viața e frumoasă… chiar și atunci când te încurci la pronunțarea lui “cerveza”.