Viata la volan in Elche

Dacă mi-ar fi spus cineva că voi trăi într-un loc unde intrarea într-un giratoriu e echivalentul unei probe de supraviețuire zilnică, i-aș fi râs în față.
Până m-am mutat în Elche.

Aici, șoferii nu conduc. Ei filosofează în mișcare. Totul e o reflecție, o analiză, o meditație la sensul vieții… pe banda întâi. Poate fi coadă de 10 mașini pe banda intâi si absolut nimeni pe banda a doua. De fapt, e incorect sa spun “poate fi coadă“. Corect este “mereu este coadă“.
Dacă în România intrai în giratoriu cu viteza și hotărârea unui gladiator modern („intru, frate, că n-am tot timpul din lume!”), în Elche lucrurile se desfășoară altfel.
Foarte. Foarte. Foarte.
Încet.

Jur că dacă ar exista un campionat mondial al ezitărilor la volan, Spania ar lua aurul detașat. Și mai ales Elche.
Aici, fiecare giratoriu e o telenovelă în trei acte: intrarea, suspansul și, uneori, finalul fericit (dar nu mereu).

Spaniolul tipic de Elche vede giratoriul ca pe o tabără de orientare turistică. Intră, se uită în jur, se mai gândește, își amintește probabil că are gazul pornit acasă, apoi decide că… mai stă un pic. Apoi, dupa ce a reusit să intre, mai bine mai dă o tură, ca să fie sigur.
Și tu, în spatele lui, cu mâna crispându-se pe volan, respiri adânc și te întrebi unde ai greșit în viață.

Evident, dacă îndrăznești să te bagi cu curaj, riști privirea ucigător-de-moral a vreunei doamne în vârstă care, dintr-un Fiat Panda de 2002, îți explică prin gesturi că ești o persoană lipsită de principii și educație. Spaniolii din Elche nu claxonează (doar turiștii fac asta), dar îți transmit totul cu o privire. Un fel de „tranquilízate, loca”, care te face să te simți vinovată că ești diferită.

Cireașa de pe tort? Semnalizarea.
Aici, semnalizarea e opțională. Probabil un accesoriu care se vinde separat. Într-un fel, e poetic. Te ține mereu în suspans.
Va face dreapta? Va merge înainte? Se va opri să admire palmierii?
Nu știi niciodată. Trăiești prezentul cu intensitate.

La început, credeam că exagerez. Până într-o zi, pe la 8 dimineața, când mergeam spre notar, evident grăbită și nervoasă (două stări pe care spaniolii nu le recunosc nici în teorie).
Mă apropii de giratoriu. În fața mea, un domn într-un Citroën C3 alb, care părea că dă examenul pentru viață.

Se oprește la intrare.
Se uită în stânga.
Se mai uită o dată.
Ridică din sprânceană.
Se uită și în dreapta (de parcă venea cineva de acolo, teleportat).
Apoi își face cruce cu limba. Sunt sigură.

Și stă.

Eu, zen, respir. „Hai, Cristino, ești în Spania, nu în Pipera. Răsuflă. Relaxează-te. Poate omul are o zi grea.”
Dar nu, omul nu avea o zi grea. Avea o zi lungă.

Când în sfârșit s-a decis să intre, a făcut-o cu viteza cu care cresc mandarinii — adică încet, constant și fără intenția de a ajunge undeva prea curând.
După care… a oprit în mijlocul giratoriului. OPRIT.
Am crezut că i s-a oprit motorul. Sau i s-a făcut rău. Sau poate a avut vreo viziune.

Dar nu. Cobor geamul, mă uit…
Omul vorbea la telefon. Zâmbitor. Calm. Mâna stângă pe volan, dreapta fluturând elegant în aer, de parcă explica ceva despre vinurile din Rioja.
Și acolo, printre claxoane (de la români, clar), el trăia momentul.

N-am rezistat. Am ridicat mâinile a întrebare și am spus tare, în spaniolă mea de panică:
– ¿Pero qué haces, hombre? ¡Que estamos en una rotonda!
La care el, senin, zâmbește și-mi răspunde:
– Tranquila, guapa, que no hay prisa.

Am râs. N-am putut altfel. Omul era zenul întruchipat.
M-am simțit, pentru o clipă, o barbară grăbită, venită dintr-o țară unde lumea se ceartă și la semaforul de la Lidl.
Mi-am luat rămas bun de la nervi, am tras aer adânc în piept și am zis:
„Asta e. Poate ăsta e testul suprem al integrării: să reușești să treci printr-un giratoriu din Elche fără să ți se ridice pulsul.”

Partea mea preferată rămâne momentul în care îți dai seama că ai ajuns să-i înțelegi.
Într-o zi, merg liniștită spre Carrefour, mă apropii de un giratoriu și… ce să vezi? Nu intru ca de obicei. Frânez, deci nu e cazul, mă asigur, desi iar nu e cazul pentru că nu e nimeni in giratoriu.
Mă opresc. Mă uit. Mă gândesc. Mă mocai admirabil, pe scurt.
Și atunci mă loveste revelația: Doamne, m-am spaniolizat.

Mi-am dat seama că și eu, fără să vreau, încep să privesc fiecare intersecție ca pe o oportunitate de reflecție spirituală. Poate e cald, poate nu e graba mare, poate nu are rost să grăbim lucrurile. Poate viața e, de fapt, o succesiune de giratorii.

Așa că am decis: dacă vreodată când mă întorc în România o să mă asez la volan, o să fiu și eu una dintre acele persoane blânde, care stau la giratoriu și se gândesc la rostul lumii. Voi fi persoana aceea căreia i se umple frigiderul fără să meargă la cumpărături si ai cărei decedati sunt angrenati in tot felul de activităti sexuale cu necunoscuti. Toate acestea in timp ce mi s-ar coji ceara din urechi de la claxoanele din jurul meu. O să aduc “zen”-ul de Spania pe plaiurile mioritice.

Aici, în Elche, nu te claxonează nimeni.
Îți dau timp. Timp să respiri. Timp să te regăsești. Timp să-ți amintești de ce ți-ai dorit să te muți în Spania, poate.

Și totuși, între atâtea frâne și ezitări, m-am trezit că îmi place. Poate pentru că în fiecare giratoriu spaniol e un pic de viață trăită fără grabă. Poate pentru că, de fiecare dată când mă opresc, învăț — încă o dată — să respir.

Zilele trecute, un bătrânel dintr-un Seat vechi mi-a făcut semn să trec. Am ridicat mâna în semn de mulțumire, iar el mi-a zâmbit larg, de parcă îi făcusem ziua mai frumoasă. Am pornit încet și mi-am dat seama că, de fapt, asta e Spania pentru mine: un loc în care și cel mai banal drum poate deveni o lecție de calm și omenie.

Așa că da, probabil conduc mai prost acum, după standardele românești. Dar conduc mai fericită.
Și, dacă tot trebuie să stai blocată într-un giratoriu, măcar s-o faci cu soare, palmieri și un zâmbet care te face să simți că ești exact acolo unde trebuie.