Plutind…

Avionul urma sa decoleze in creierii diminetii, la ora 6; la 4:30 trebuia sa fim la aeroport. La miezul noptii au venit alti prieteni in vizita pentru ultimele imbratisari. Eram franta de oboseala, dar nici gand sa pot adormi. Nu, nu eram emotionata constient; ma chinuia gandul ca “totusi, as mai fi putut face cateva cutii, macar”… Gand inutil si deranjant pentru ca vineri plecase deja camionul spre Spania. M-am bagat in pat si L-am rugat tare pe Dumnezeu sa ingaduie ca asta sa fie Drumul nostru si sa-l binecuvanteze.

In casa totul era la locul lui (v-am spus deja ca nu am luat niciun obiect de mobilier, covor, decoratiuni, etc). Aparent, nimic nu arata ca in cateva ore nu vom mai locui acolo… Era 2 noaptea; pusesem ceasul sa sune la 3:30. Am coborat din nou. M-am straduit sa ma apuce nostalgia. Mi-am pus un pahar cu vin (era bun si pentru iminentul zbor ;)). Trebuia sa stau cu paharul in mana, privind in gol pe geam, cu o muzica sugestiva pe fundal… Asa ar fi fost un final “deep”… Am ridicat paharul, am indreptat privirea spre fereastra (era noapte; nu se vedea nimic, desi am insistat) si am auzit “mamiiii, nu pot sa dorm”. Nu era ca in filme….era vesel, era “finalul nostru” personalizat… Am stat cu Andreea si am ras pana la 3:30. Nu eram in mood de emigrare…

Am aterizat in Alicante la 9. Ne simteam in vacanta. A durat multe luni pana cand am inceput sa cred ca nu trebuie sa ma mai intorc in Bucuresti decat daca voi vrea. Laurentiu ne astepta la cel mai frumos hotel din oras. Stabiliseram sa sarbatorim asa prima zi de viata in Spania. Eram incantati, fericiti, inconstienti, increzatori, timizi, debusolati, tematori si inca vreo suta-doua de stari toate amestecate perfect, un “mezcla” din care lipsea, insa, cu desavarsire regretul.

Era duminica. A doua zi aveam intalnire cu proprietarul apartamentului care urma sa ne dea cheile DUPA CE semnam si agream contractul. Nu era inca 100% sigur. Evident, am incercat sa nu ne gandim la asta, inchiseseram fiecare dintre noi gandurile rele in sertarul lui cu stafii si monstri. Am facut poze, ne-am plimbat, am facut mii de planuri (toate aspirante la Oscarul pentru cel mai reusit film S.F.).

Apartamentul se afla in centru, intr-un imobil nou si frumos. Nu stiu prin ce minune (adica, stiu: totul e posibil cand Cineva te ajuta) proprietarul isi daduse, intr-un final, acordul sa inchirieze unor romani. Suntem singurii romani din oras care locuiesc in centru. Apartamentul era considerat “mobilat”. Imaginati-va un apartament in cea mai buna zona a Bucurestiului, intr-un imobil de lux, mobilat “full” cu ce avea de aruncat bunica si vecina ei (stiti canapeaua aia pe care o primise la nunta raposata, dar care “e inca buna, ce are, draga, of, tineretul asta”?!. Nu existau doua scaune la fel; despre mobila, ce sa va mai spun: iti sangera retina… Nu eram in masura sa emitem pretentii. Apartamentul era minunat; pacat ca era mobilat. Dar, nimic nu sta in calea a doi oameni “curajosi si neinfricati”: desi am platit chirie de “apartament mobilat” i-am spus proprietarului la unison ca isi poate lua mobila pentru ca noi intentionam sa ne cumparam mobila noua (evident ca nu intentionaseram asta pana in momentul ala). Nu a mai auzit spaniolu’ in viata lui asa ceva… A crezut ca nu a inteles bine. I-am tradus cu Google-ul imediat pentru a raspandi orice urma de indoiala. Cred ca a decretat imediat “inside” ca romanii sunt ciudati (pentru ca nu am negociat pretul chiriei ulterior), dar ne-a promis ca va trimite oameni care sa ia mobila in cateva zile.

Ura! Gata, aveam locuinta, aveam unde sta! Nu aveam haine, insa; camionul nu ajunsese inca. Nu aveam nici internet inca. Stiti ce inseamna asta pentru un adolescent?! Inseamna ca petreceam IMPREUNA mult timp in piatete unde era free wi-fi. Am aflat ulterior ca e o adevarata aventura sa iti faci abonament de internet si de telefonie mobila si nu numai… In fine, detaliez alta data episodul abonamente de toate felurile.

Am deschis sirul listelor spaniole. Trebuia (ma gandeam eu!) sa ne organizam, pentru ca erau multe de facut. Am inchiriat intai o masina. Uitaseram sa o bugetam… Am nimerit bine, ca in iulie si august e cel mai scump… Cel mai arzator era cumparatul mobilei pentru ca ne anuntase proprietarul ca vin los chicos in doua zile sa goleasca apartamentul. Desi puseseram noi in lista cu variante si mobilarea Ikea, nu o preferam, fiind cea mai costisitoare. Am fi preferat sa gasim un apartament mobilat pe gustul nostru, cu mobila noua, daca se putea. Ar fi fost posibil daca am fi cunoscut pe cineva aici care sa ne astepte si sa se ocupe din timp, de toate. In cazul nostru, insa, era utopie curata.

Am cumparat, deci, mobila de la Ikea. In 3 transe. Pentru ca uitam mereu ceva. Ikea Murcia, ca in Alicante nu e. Urma sa ne-o aduca transportatorii lor, evident. Los chicos de proprietar au luat mobila joi. Toata. Mobila de la Ikea a venit miercuri. Saptamana urmatoare, evident. Am constatat ca apartamentul pare si mai mare cand e gol. Noroc ca venisera cutiile din Romania si am mai mobilat cu ele pe ici pe colo…:)) Stiti momentul ala cand intri seara in casa si vrei sa te tolanesti pe canapea la tv? Ei bine, noi nu aveam nici canapea, nici tv si nici vreun alt obiect de mobilier…

Deja incepea stressul…