La drum, cu bine…

Desi am avut, in primele luni, o perioada foarte stressanta, foarte consumatoare de resurse de toate felurile, nu ne-am gandit nicio clipa sa ne intoarcem sau ca ne pare rau ca am facut pasul. Nu numai ca intrasem in hora, dar ne asumaseram faptul ca, pana invatam dansul, o sa ne calcam pe picioare si o sa ne bata si pantofii…

Acum, la aproape un an, realizez ce drum frumos am parcurs, ce dens a fost in evenimente, emotii, invataturi, filozofie, surprize (de toate felurile) si ce bine e acum ca a trecut. Primul meu Camino a fost acesta, de fapt. Pe celalalt il voi face peste doi ani, daca vrea Dumnezeu.

E atat de mult de povestit…

Nu sunt in dispozitie “filozofico-emotionala” azi, asa ca o sa fac un rezumat pragmatic al lucrurilor pozitive de aici, din perspectiva mea. Vad cum lucrurile in tara devin din ce in ce mai triste si, din ce in ce mai multa lume se gandeste, ca si noi, ca viata e prea scurta…

Pe locul intai as trece VREMEA. De obicei constituie un subiect de small talk si nu i se da importanta cuvenita. Totusi, mie imi da o stare atat de buna lumina de afara, temperatura placuta, faptul ca nu trebuie sa ma infofolesc niciodata… Nu am purtat niciodata cizme de nevoie anul acesta, gecile groase cu care am venit din Romania mi-au ocupat spatiul din dulap fara sens…

Aici, vremea este minunata, exceptionala, exact pe sufletul nostru… Majoritatea zilelor sunt insorite. Cea mai urata luna a anului este februarie cand ploua si este usor mohorat, o data la cinci zile, cam asa… As compara-o cu un noiembrie clasic la noi, cu amendamentul ca aici au fost in cursul zilei 12-14 grade iar noaptea 4-8. Bineinteles ca februarie isi poate intinde influenta si in lunile din jurul ei, dar nu e obligatoriu. Iulie si august sunt foarte calduroase, 33-36 de grade, totusi, fiind in apropierea marii se simte tot timpul briza si in oras, asa ca, daca mergi pe la umbra este chiar placut. Restul anului este o primavara superba: din martie pana in noiembrie am facut plaja, iar in decembrie si ianuarie au fost multe zile in care am mers in maneca scurta.

Pe locul doi as trece TRAFICUL. Pe mine ma innebunea in Bucuresti; nesimtirea si agresivitatea soferilor se adaugau starii deplorabile a drumurilor. Ador sa merg pe jos sau pe bicicleta. Pe una din listele alea multe de care am pomenit, am facut noi “TOP 5 lucruri pe care ni le-am dori de la locul ideal in care ne-ar placea sa traim”, iar eu am pus pe locul intai “sa ma pot plimba pe jos si cu bicicleta pentru ca nu mai vreau masina”. Ei bine, visul mi s-a implinit… Folosim masina doar cand mergem in vizita la prietenii nostri care locuiesc la 30km de noi, cand mergem la plaja pentru ca in portbagaj avem sezloange, umbrele, masute, etc, etc care se cara cel mai usor asa sau cand ne deplasam intre orase si nu vrem sa folosim transportul public. Cand avem timp, facem cu bicicleta un traseu “al nostru” de vreo 15km pe centura orasului unde, paralel cu autostrada, exista pista dubla de biciclete. Cand am condus prima oara in orasul in care stam am plans de fericire… Era ireal. Desi acum m-am obisnuit, apreciez de fiecare data faptul ca nimeni nu te claxoneaza, nimeni nu forteaza, nu se baga agresiv in fata ta, nu injura, etc…

Era in luna august, anul trecut. Laurentiu se intorsese in Romania ca sa rezolve niste chestii birocratice. Eu cu Andreea, singure aici. Aveam masina inchiriata cu care ne duceam zilnic la plaja, ca altceva nu stiam ce sa facem….vizitam de jur imprejur si faceam plaja… Intr-o zi, ne intorceam noi spre casa, cu GPS-ul evident si cu teama ca ne ratacim chiar si asa, si, la o intersectie m-am oprit la semafor in timp ce aveam o discutie foarte insufletita si interesanta cu Andreea… Si vorbim, si vorbim, dam din maini, radem…. La un moment dat, copila zice “mami, de ce ne-am oprit aici?”. “Pentru ca e stop”. “Mami, nu e niciun semafor!!!”. Da, nu era niciun semafor; asa mi se paruse mie. In spatele nostru era coada de masini (era o singura banda pe sens); nimeni nu m-a claxonat, toti au asteptat sa plec. Nu pot sa inteleg la ce s-au gandit, ce i-a facut sa fie asa de calmi si rabdatori, dar pe mine “m-au facut”… M-am simtit coplesita de recunostinta. Imi imaginam o situatie similara in Bucuresti unde mi s-ar fi umplut brusc frigiderul si as fi auzit multe vorbe care implicau sexul cu persoane decedate din partea materna…

Pe al treilea loc as pune OAMENII. Mi-e frica sa generalizez, desi din experienta de pana acum as putea, dar spaniolii sunt poporul cel mai amabil. Sunt toleranti si binevoitori, nu sunt concurentiali. Noi inca nu vorbim spaniola. Intelegem cam 75%, dar nu reusim sa legam fraze; de fapt stam rau de tot la conjugari. Niciodata nu ni s-a intamplat sa rada cineva de noi sau sa ne faca sa ne simtim rau din cauza asta. Incearca sa te ajute. Spaniolii nu prea stiu limbi straine, asa ca nu ne-au folosit mai deloc cele pe care le stim noi. Totusi ne-am inteles mereu si intotdeauna ne-au zambit cald.

Despre spanioli este iarasi mult de zis si o s-o fac intr-o postare dedicata. As mai spune aici, totusi, ca sunt oameni care isi traiesc viata din plin, in prezent. “Fiesta” si “siesta” de aici vin. Sa petreaca si sa se odihneasca stiu sa faca cel mai bine… :))) Programul de lucru incepe, de obicei la 9:30. La 13:30-14:00 totul se inchide pentru siesta pana la 16:30-17:00. (exceptie fac supermarketurile si restaurantele care sunt deschise doar in acest interval si apoi dupa ora 20) Dupa servici, toata lumea iese in oras, pe tot parcursul anului, cu spor mai mult, evident, din martie pana in ianuarie. De vineri seara pana duminica dimineta spaniolii stau mai mult afara decat in casa. Terasele sunt peste tot si sunt pline pana la 5 dimineata. Atmosfera este de vacanta continua. Toata lumea isi permite sa iasa la terase si sa manance in oras. Salariile nu sunt mari (cel mai comun este 1100 euro +/-10%), dar nici viata nu e scumpa. Cu 2000 – 2500euro pe familie poti trai foarte civilizat, cu iesiri in oras si vacante. Iar aici nu exista “fitze”. Lumea nu se imbraca de la firme scumpe, nu se pune pret pe aparente. Lumea “disfruta la vida” se bucura de viata.

Pe locul patru o sa trec LOCATIA. Locuim la 12km de mare. Putem sa ajungem in 15 minute maxim. Plaja este minunata: cu nisip, lata, apa turcoaz. Alt vis de-al meu implinit. La 60 km in partea opusa putem ajunge la munte cu toate atributele aferente: vegetatie specifica (alta decat palmierii), zapada iarna (unde stam noi nu ninge niciodata), trasee montane, etc…

Orasul in care locuim este comparabil ca marime cu Clujul. Noi nu am vrut oras mare sub nicio forma. Ne impacasem cu gandul ca vom trai in Alicante care e cat Bucurestiul de intins dar cu o populatie mult, mult mai mica. Acolo este scoala Andreei si ne-am consolat cu faptul ca, desi e mare, nu e asa aglomerat… Totusi, cand am venit, absolut intamplator aici, m-am indragostit si am simtit ca aici este locul nostru. Asta simt si acum. Este exact orasul pe care-l visam. Ma bucur in fiecare zi cand merg pe strada. Mi se pare la fel de frumos ca in prima zi. Aveam nevoie de sentimentul asta, acela de bine dat de lucruri simple si normale: trotuare curate, facute din dale de marmura aproape peste tot, vegetatie ingrijita, parcuri multe, parcari civilizate…chestii d’astea care mie mi se pareau un lux mai demult, dar pe care le apreciez in continuare, chiar daca le am acum… De la noi pana in Alicante sunt 17km si minim 5 rute posibile, incluzand o autostrada. Nu am prins niciodata aglomeratie. 😉

Desi ar urma locul cinci, as pune VIATA pe toate locurile clasamentului. Viata de aici. Traiesc fara stressul acela alienant pe care-l simteam in Bucuresti. Nu exista tensiunea aceea pe care o simteam parca materializata in jurul meu, peste tot. Am trait in ultimii ani cu un sentiment aproape constant format din teama, indignare, furie, frica, nedreptate, resemnare, depresie, tristete si altele din acelasi registru… numai vibratii joase, negative. Stress, intr-un cuvant. Stress din ala greu, apasator, mutilant. M-am eliberat aici. Viata aici e nestressanta. Ma simt mai aproape de mine. Ma bucur de lucrurile simple, asa cum am tanjit mereu. Lucrurile care hranesc sufletul nu costa bani. Imi trebuia doar ragazul de a privi viata cu uimire si recunostinta. Nevoia de normalitate se afla in fiecare. Eu am regasit-o aici…

E foarte frumoasa Spania… Si cand ma gandesc cat am vitregit-o in trecut cand alegeam locurile pentru vacante…