Emigrare in adolescenta

Trebuie sa scriu despre un subiect despre care m-au intrebat foarte, foarte multi dintre cei care ne suna in vederea relocarii in Spania si, pentru ca suntem in perioada aniversarii cincinalului, este un moment bun sa completez articolele de pe blog cu intamplari si informatii traite atunci cand am venit.

Cum e sa pleci din tara cu un adolescent?!

Ca sa raspund, pe scurt, as zice ca e o experienta independenta in cadrul experientei mai generale, cea a relocarii. Sunt convinsa ca, in functie de personalitatea si relatia deja conturata cu adolescentul inaintea plecarii, emigrarea poate deveni un prilej de autodepasire, de evolutie si crestere spirituala si emotionala.

Noi ne-am mutat in Spania cand Andreea avea 16 ani. Din experienta mea pot spune ca perioada intre 15 si 17 ani a fost cea mai provocatoare pentru mine. Trebuie sa mentionez neaparat aici ca eu am avut parte de la copila mea de o adolescenta varianta “soft”. Totusi, pentru cat de neinzestrata ma consider eu la a face fata provocarilor de genul asta – spre “minus 1”, adica – , a fost greu. A fost greu in sensul ca nu am stiut sa fac fata unor momente pentru care ma straduiesc si acum sa ma iert si sa ma inteleg. Andreea a fost, insa, de cand s-a nascut, copilul ideal: vesela, pozitiva si toleranta, suportiva si echilibrata, dar vibrand de personalitate proprie, responsabila si matura, ascultatoare, dar nu obedienta, un copil care gandeste, are pareri propri si si le exprima, dar care a stiut sa balanseze mereu, sa transmita iubire si caldura. E clar ca am facut eu ceva extraordinar de bun candva (sau am o karma deosebita) ca sa am parte de un copil atat de usor de crescut, pe care l-am simtit de prea multe ori mai intelept, mai bun si mai matur decat mine. Mai poate fi valabila si varianta in care Dumnezeu si-a dat seama ca nu pot mult, ca sunt vai de steaua mea, si mi-a dat cea mai minunata varianta de copil. Nici nu mai conteaza, de fapt. “Mika, daca citesti asta, profit de ocazie sa iti multumesc ca ai fost mereu si continui sa fii o bucurie si o incantare de om. E un privilegiu sa fiu mama ta!”

Si acum o sa trec la chestii concrete…

Cand i-am spus Andreei ca ne mutam in Spania, nu a fost impresionata pentru ca noi, oriunde ne duceam in vacanta, vizitam agentiile imobiliare din zona si ne gandeam cum ar fi sa ne mutam acolo. Era obisnuita cu obsesia noastra de a pleca din tara, dar, vazand ca totul a ramas mereu doar la stadiu de “activitate de vacanta”, ne-a ignorat superior si ne-a lasat sa aberam liber pe subiect, fara sa se preocupe. Primul semnal de alarma pentru ea a fost cand nu i-am mai platit reinscrierea la scoala la care mergea in Bucuresti. Atunci a inceput sa para ca vrea sa intre si ea in “jocul nostru de-a emigrarea” si sa se straduiasca sa participe la discutiile pe tema asta. O facea cu atitudinea unui parinte care mimeaza ca mananca si ca ii place mancarea pregatita de copilul lui din noroi si frunze, adica fara implicare, cu atitudinea superioara de genul “ce faceti?! Ati trecut la Level 2? Acum ne prefacem ca o sa plecam?! :))”. Viata isi urma cursul normal, deci nu era, aparent, nici un motiv real de ingrijorare, doar ca parintii ei vorbeau mai mult decat in ocaziile anterioare pe acest subiect. Nu, inca nu isi facea nicio grija. Traia inconjurata de prietenii ei, avea iesirile si petrecerile specifice varstei, invata pentru examenele din vara, viata isi urma cursul obisnuit.

Al doilea semnal de alarma a fost momentul in care am vandut masina mea. Asta se intampla prin martie-aprilie. Vazand ca am vandut si nu mai cumparam alta, desi era evident ca nu ne descurcam doar cu una singura, a inceput sa realizeze ca e ceva serios, de data asta, si nu a mai parut la fel de intelegatoare si suportiva. “Parintilor, ce ati patit?! Chiar vreti sa plecam de-adevaratelea?! Ce va lipseste aici? Mie imi place Bucurestiul, aici am prieteni, acolo nu stiu pe nimeni…”, etc, etc. Ca intotdeauna, si-a spus parerea, dar nu s-a incapatanat. Nu a fost niciodata genul de copil care sa se tarasca pe jos daca nu primeste ceva sau daca nu se face ca ea. A mormait si bombanit, dar a acceptat ca noi decidem “chestiile mari” si ea trebuie sa aiba incredere si, ideal, sa participe.

Am inceput sa strangem recomandari, diplome, etc pentru alcatuirea dosarului de Bursa. Actiunile noastre se desfasurau in directia plecarii, dar, aparent, nimic nu se schimbase in viata noastra. Am considerat ca, desi discutaseram transparent totul, era nevoie de o discutie “clara”, serioasa, completa referitoare la pasul pe care deciseseram ca il vom face.

I-am explicat Andreei ca noi consideram ca beneficiarul principal al relocarii va fi, pe termen lung, ea deoarece va avea sansa sa traiasca si sa se integreze intr-o alt fel de societate, cu alte valori (i-am detaliat aici, desigur, valorile pozitive, mai ales pe cele care la noi in tara lipsesc, cum ar fi respectul). I-am spus ca vor fi si provocari, dar ca, daca ne vom pozitiona corect, le vom transforma in ocazii de a invata si evolua. I-am spus ca va avea suportul nostru intotdeauna, ca si pana acum, si am asigurat-o ca, daca dupa un an nu se simte bine, integrata, acceptata si vrea sa se intoarca, ne vom intoarece, pentru ca ea este cea mai importanta. A linistit-o asta si ne-a rugat sa fim de acord ca fiecare vacanta sa si-o petreaca in Romania, cu prietenii ei de aici. Am “batut palma”. Avea deja ceva “solid” de care sa se tina: promisiunea noastra ca decizia finala de a ramane in Spania o vom lua dupa un an, tinand cont de ce va vrea si va simti ea. Ne-am hotarat sa consideram ca plecam intr-o vacanta de 1 an, ca sa nu para ceva prea dramatic.

Timpul s-a scurs repede si a venit vara. Noi incepuseram venirile in Spania in vederea gasirii unei locuinte. Ea incepuse examenele care urmau sa confirme acordarea Bursei de studii. Stabiliseram deja data aproximativa a plecarii pe la jumatea lui iulie, ca sa avem timp sa ne instalam si sa ne si plimbam putin pe aici (asa ne gandeam noi atunci). Iminenta plecarii a determinat-o sa ne ceara reasigurari asupra celor stabilite. I le-am dat de fiecare data. Ne tineam unul de altul, in realitate. In fata sariturii in apa toti se tem sa nu fie prea rece. Eu si Laurentiu “pozam” in aia care stiu ce fac, care au controlul situatiei, dar ne agatam si noi unul de altul incurajandu-ne constant ca e bine ce facem, ca nu e chiar asa de nebunesc gestul nostru pe cat pare pentru ceilalti. Norocul nostru a fost ca amandurora ne place viata, cu provocarile ei, iar credinta in Dumnezeu ne-a ajutat sa ne simtim protejati si indrumati.

Despartirea concreta de prietenii ei a fost mult mai usoara decat ne temeam toti, chiar si Andreea. Vorbisem, totusi, cu mamele celor mai apropiati dintre ei sa ii lase pe copii sa vina la noi in august, sa isi faca vacanta impreuna aici. Desi au zis “da”, nu a venit niciunul. Pentru ca, pana si in lumea copiilor, multe se schimba atunci cand pleci din tara.

Am ajuns in Spania pe 23 iulie 2017. Pana pe 15 august ne-am ocupat frenetic de partea administrativa a stabilirii noastre aici. Vreo doua saptamani a durat pana am putut face contractul de internet acasa. As zice ca atunci a fost cel mai greu: nu am avut mobila o saptamana, cutiile cu lucrurile din Romania au ajuns in 10 zile de cand am inchiriat apartamentul, internet aveam doar de pe abonamentul de mobil din Romania sau in piatetele din oras unde exista wifi gratuit. A fost perioada in care am stat impreuna toti trei 24/24. “Fiti constienti ca traiti perioada vietii voastre!!! Stam impreuna mereu!” ne-a spus Andreea. Parintii de adolescenti stiu despre ce vorbesc; e perioada in care ei au nevoie de distanta, sa stea singuri intre ei, satui de ideile invechite si nepriceperea in absolut orice ale parintilor. Adolescenta e perioada aia in care copiii ne transmit mesajul ca “noroc ca au aparut in viata noastra, ca altfel, ar fi fost vai de noi, ca suntem “de moda veche” si habar nu avem despre nimic; noroc ca exista ei care sa ne explice cu ce se mananca viata asta”.  Dincolo de privirile care exprimau asta, Andreea ma intreba cand o suparam cu ideile mele “Si cum era, mami, cand erai tu tanara? Va jucati cu T-Rex prin fata blocului?!”.

Desi a fost greu emotional si de foarte multe ori am facut fata de ea greseli pe care nu pot sa mi le iert, am avut parte si de foarte multe clipe frumoase, am ras mult, am povestit si impartasit trairi si, uneori, m-am ridicat la inaltimea asteptarilor pe care le avea de la mine. Luna august a trecut intr-o clipa. Laurentiu plecase in Romania sa vanda casa. Eram doar noi doua.

Trebuia sa inceapa scoala. Acela a fost momentul cel mai intens pentru ea. Cu o seara inainte de prima zi de liceu aproape ca nu putea adormi. “Oare o sa imi fac prieteni?!”, “oare o sa ma integrez?!”. Desi este foarte sociabila si deschisa, s-a stresat foarte mult. A fost singura data cand ne-a zis “ce v-o fi venit voua sa plecam din tara?! Acolo nu mi-as fi facut nicio grija azi”. Mi s-a strans inima. Realizam ce va insemna sa nu se integreze sau sa nu ii placa aici.

Ii platisem deja transportul spre scoala cu autobuzul colegiului, dar m-am oferit sa o duc cu masina in prima zi, ca sa nu fie singura. Nu a vrut. A zis ca oricat ii va fi de greu, se va duce singura, pentru ca nu poate sa arate “ca un copil mic care vine cu mama la scoala”. Este un concept romanesc 100%. La noi la scoala trebuie “sa pozezi” mult mai mult decat o faci in alte parti. Desi a fost toata viata la scoli private, Andreea a vazut in Romania ca elevii noi erau ignorati mult timp de colegii din clasa in care intrau. Se pregatea pentru asta. Isi imagina tot ce era mai rau.

Am asteptat-o in fata blocului in prima zi de scoala (nu am riscat sa ma duc in statia de autobuz, sa nu o vada cineva :))). Am vazut-o de departe. Incercam sa imi dau seama daca zambeste sau e trista. Am urcat in liniste cu liftul pana in casa. Nu stiu de ce nu am vorbit. Cand am intrat a “explodat”: “mami, e minunat! Toti copiii au venit la mine si mi-au spus <bine ai venit la noi>. Sunt toti foarte prietenosi si amabili. Mi-am facut deja 3 prietene. Vineri m-au invitat cu ei in oras. Sambata m-a invitat o fata la ziua ei, pe plaja. E foarte frumos! Imi place mult de tot.”…

Stiti senzatia aia cand iti cade un sac de pe umeri, cand iese soarele dupa o luna de ploi, cand iti vine sa scoti capul pe geam si sa urli ca viata e frumoasa?! Eu am simtit ceva de 100 de ori mai intens. Am zis in gand “Doamne, iti multumesc!” si am strans-o in brate fericita de fericirea ei.

Zilele au trecut frumos, cu iesiri cu prietenii la plaja, in oras, la petreceri. Desi majoritatea parintilor colegilor ei erau foarte bine pozitionati financiar, fara nicio comparatie cu noii imbogatiti din Romania, copiii isi serbau zilele de nastere pe plaja sau la o pizzarie, fara opulenta, fara “fitze”. Nu exista concurenta aia nociva din Romania de a fi cel mai bun, de a performa la toate materiile, chiar daca le urasti, de a participa la olimpiade sau de a fi imbracat numai cu haine de firma, de a merge la restaurante cat mai selecte, etc. Aici, copiii, ca si parintii lor, se bucura de viata fara a simti nevoie sa etaleze sau sa afiseze dovezi cat mai multe ale bunastarii de care se bucura. Stresul de a reusi sa fii acceptat nu exista. Copiii se grupeaza in functie de afinitati si personalitate, dar relationeaza toti, nu exista lupte intre grupuri. Parintii vorbesc intre ei despre subiecte comune de interes, dar niciodata despre performantele copilului. Aici copiii nu sunt comparati intre ei nici de catre parinti, nici de catre cei de la scoala. Esti liber sa fii tu si esti acceptat asa cum esti. Nu intereseaza pe nimeni ce note iei sau al catelea esti in clasa. Andreei i s-a potrivit manusa asta. Toate “fitele” pe care se simtea obligata in Romania sa le faca pentru a se integra si a face parte au disparut peste noapte.

Cred ca era noiembrie cand, intr-o seara, cand stateam toti trei la masa, ne-a spus “mami, tati, as vrea sa va multumesc ca ati avut ideea de a pleca din tara. Sunt foarte fericita aici si imi place mult.” Mi-au dat lacrimile. Laurentiu s-a tinut tare, dar am stiut toti ca nu mai e nevoie sa asteptam sa se implineasca anul ca sa facem “bilantul”.

Andreea a fost, de cand ne-am mutat in Spania, doar de doua ori in Romania. Prima oara, in decembrie 2017, pentru ca luasem deja biletele si abia astepta sa le povesteasca prietenilor experientele ei de aici. A fost frumoasa revederea, cu imbratisari si plansete de bucurie.

A doua oara, a fost in noiembrie 2018, impreuna cu un coleg de clasa german care si-a dorit sa vada Bucurestiul. Le-am inchiriat un apartament mare si au venit prietenii ei si au stat toti impreuna acolo doua zile. De data asta nu a mai fost atat de intensa revederea. In avion, la intoarcere, mi-a zis ca simte ca viata ei e in Spania si ca nu mai trebuie sa iau bilete de avion pentru ea de acum. In aceasta ocazie, Bucurestiul nu i s-a mai parut frumos, oamenii i s-au parut foarte agresivi si needucati, traficul infernal, locurile de iesit scumpe si cu prea multe figuri. Dintre multii prieteni pe care ii avea, acum mai tine legatura doar cu doi. Toate se aseaza pe fagasul cel bun, fara efort, cu ocazia plecarii din tara. Ca si in cazul nostru, prietenii se cern si raman cei pe care i-ai avut cu adevarat, mastile cad si deseori ceea ce vezi este cu totul altceva decat iti inchipuiai inainte.

Adaptarea la noua viata s-a produs repede si usor. Adolescentii de aici sunt mai putin conflictuali. Nu exista lipsa aceea totala de respect care ii caracterizeaza pe ai nostri. Tentatiile sunt aceleasi ca in orice parte a lumii, dar gestionarea lor este mai usoara deoarece esti ajutat si sustinut. Mitocania si comportamentele reprobabile nu se prea intalnesc (noi nu am intalnit niciodata, dar imi inchipui ca exista, totusi). Sentimentul de siguranta pe care il ai cand adolescentii ies in Centru Vechi de aici nu are nicio legatura cu ce traiam in Bucuresti.

Andreea a invatat aici ca poti sa iti cumperi rochia care iti place, chiar daca nu e de firma si chiar daca nu costa mult, ca a te distra nu este sinonim cu a cheltui mult, ca obsesia pentru haine cu etichete vizibile o au doar cei din tarile sarace, ca este de prost gust sa iti afisezi opulenta, ca prietenii sunt cei care o demonstreaza, nu cei care o declara, ca recunostinta este un sentiment pe care doar unii oameni il incearca, ca valoarea unui om nu e data de aspecte exterioare. Adolescenta petrecuta in Spania a fost benefica pentru ea si pentru parcursul ei ca om. Nici ea, nici noi, nu regretam nicio clipa ca am facut pasul acesta.

Anii au zburat. Luna viitoare termina Facultatea de Drept in UK. Este o tanara minuata, un om frumos si bun, care se ghideaza dupa valori reale in viata. Suntem mandri de ea. Suntem fericiti ca ne-am lasat indrumati spre a-i oferi un mediu bun de a se forma ca om. Rezultatul ne confirma ca decizia de a pleca din tara a fost una foarte, foarte buna.