5 ani

Aici a venit vara, in sfarsit. A fost un an foarte ciudat; a plouat zilnic timp de doua luni jumate, lucru care nu se intalneste in zona asta de Spania. Am auzit batranii localnici in jurul varstei de 75 de ani spunand ca nu isi amintesc sa fi trait ceva similar in toata viata lor. In fine, s-a terminat. Costa Blanca este mai verde ca niciodata. Semintele adormite de mult timp in pamantul alb-desertic, care nu au gasit niciodata apa suficienta pentru a germina, s-au trezit la viata. Chiar si parloaga e verde acum.

Astazi am fost in San Juan de Alicante sa imi beau cafeaua. Ar fi trebuit sa ma intalnesc cu un prieten, dar a intervenit ceva si m-am bucurat singura de micul dejun pe malul marii. De fiecare data cand vad marea mi se taie respiratia. Traiesc un coplesitor sentiment de recunostinta. Ma simt norocoasa si binecuvantata. Sunt fericita ca viata mea a fost una frumoasa, fara obstacole majore sau incercari marcante. Am convingerea ca pasii mi-au fost mereu indrumati, am fost de cele mai multe ori ferita de oameni rai sau de situatii dificile, iar cand m-am lovit de intamplari sau oameni urati, a fost mereu Cineva care a intervenit si a facut “dreptate”. Nu stiu de ce intru de fiecare data in “mood” filozofic cand vad marea, dar la fel s-a intamplat si azi… Mai ales ca, imediat langa locul unde am parcat am vazut inflorit copacul meu preferat pe care l-am vazut prima data aici, in Spania. Este cel mai frumos copac, dupa parerea mea. In momentul in care infloreste, nu ii mai raman frunze verzi, ci toate se transforma in flori de o culoare incredibila: mov-lila. Este superb. Am sute de fotografii facute in fiecare an pe vremea asta. Mi-am amintit, cu aceasta ocazie, ca au trecut fix 5 ani de cand am facut primul pas concret spre noua noastra viata.

Acum 5 ani, pe vremea asta, hotaraseram deja ca ne vom muta in Spania si veneam pentru prima oara (nu stiu daca am povestit deja ca am venit de patru ori) sa cautam o locuinta de inchiriat. Increzatori si imbatati de aventura ce ne astepta, ne imaginam ca doar pretul va fi cel care va decide care va fi noua noastra casa. Gresit!

In aprilie-mai 2017 scriseseram mailuri la foarte multe agentii cerand detalii si incercand sa stabilim vizite la apartamentele care ne faceau cu ochiul din portofoliul online. Nu ne-a raspuns aproape nimeni, iar cei care au facut-o (2 agentii din 31) ne-au trimis un format standard de raspuns care ne anunta ca trebuie sa venim aici, ca nu se pot stabili vizionari pe mail. Am aflat ulterior ca degeaba scriseseram noi in engleza, ca ei nu vorbesc/inteleg, coplesitoarea majoritate, decat spaniola, deci probabil ca nici nu intelesesera ce vream. In fine, ce sa o mai lungim, am luat bilete de avion si am venit, eu si Laurentiu, sa inchiriem un apartament. Andreea ramasese in Bucuresti pentru ca avea examenele IGCSE care trebuiau sa confirme notele pe baza carora primise “Beca” (bursa de studii).

Am venit, am umblat 7 zile in fiecare zi, de dimineata pana seara – cu pauza de Siesta -, pe la toate agentiile pe care le-am gasit pe net, pe harta sau pe strada. Am sunat la toate anunturile pe care spaniolii le afiseaza la geam cand au apartamentul de inchiriat/vanzare. Rezultatul? Am plecat acasa fara niciun Contract, fara nicio promisiune clara, doar cu certitudinea ca ne vom intoarce peste cateva zile sa continuam. Intre timp, in Bucuresti, Laurentiu a incercat sa vorbeasca cu toate cunostintele de business care aveau legatura cu Spania sa ceara informatii despre cum am putea inchiria un apartament aici. Niciun apartament dintre cele care apareau pe net ca fiind de inchiriat nu mai era valabil (erau unele care se inchiriasera cu un an inainte, dar le tineau pe site pentru ca erau frumoase si luau ochii).

Care era problema?! Suntem romani, asta era problema. Si romanii au o faima care nu ii imbie deloc pe spanioli sa isi inchirieze apartamentele lor. Degeaba am aratat noi CV-uri, extracte de cont, poze cu casa noastra din Bucuresti (sa vada ca nu traim in banan). Noi vream un apartament frumos, modern, bine situat. Probabil ca in periferii am fi avut sanse, dar nu era ceea ce cautam.

Toti agentii imobiliari ne sfatuiau sa cumparam, deoarece, la cumparare, pe proprietari nu ii mai intereseaza nationalitatea celui care cumpara. Cum am fi putut sa cumparam fara sa stim zonele, fara sa stim preturile normale si, mai ales, fara sa stim sigur ca o sa ramanem in zona asta?! Desi am cautat, nu am gasit pe nimeni de aici sa ne indrume. Sunt o gramada de romani care traiesc in zona si, totusi, noi nu am gasit pe nimeni. Asa trebuia sa fie: trebuia sa venim si sa ne descurcam singuri. Inveti mai usor si mai temeinic lucrurile cand le traiesti experimentezi pe propria piele dacat pe cele pe care ti le dicteaza sau explica cineva. Si apreciezi altfel.

Ne-am intors in Alicante, a doua oara, peste numai cateva zile. Am stat iar o saptamana in care am cautat, am incercat sa ii convingem ca nu o sa aiba probleme cu noi, etc. Faceam zilnic minim 25k pasi. In afara de beneficiul de a face miscare, nu am repurtat vreo victorie in domeniul imobiliar. Totusi, am gasit un agent care, vazandu-ne si simtind tensiunea noastra, ne-a spus ca e greu spre imposibil sa gasim ceea ce cautam noi. Fara garantii (Nomina spaniola, adica fluturasul de salariu) si fiind straini nevorbitori (nu ne-a zis direct ca suntem romani si asta e problema), ar fi bine sa ne luam gandul. Nu ni l-am luat. Pe gand. Am luat doar avionul inapoi spre Romania. Andreea terminase examenele si ne-am intors toti trei de data asta. “Las’ ca ea e norocoasa!” ne-am zis. “De data asta o sa fie bine”. A fost cu noroc a treia oara in sensul ca am descoperit Elche. Primele doua dati cautaseram in Alicante. Laurentiu descoperise Elche la numai 17km distanta si zicea sa incercam si acolo. Eu nici nu vream sa aud. Ce sa o mai lungesc aiurea, am ajuns in Elche. M-am indragostit de oras si am cautat 6 zile chirie aici. Toti trei. Rezultatul? Unul pozitiv: am platit “reserva” 2000 euro pentru un apartament. Victorie!!! Ne-am intors victoriosi acasa. Gata, frate, Spania ne asteapta! Suntem pe val! Incepem impachetarea.

Am fost treziti din betia victoriei, insa, dupa doua zile cand ne-a sunat agentul si ne-a spus ca proprietarul s-a razgandit (vazuse pasapoartele si ii statuse inima, cred) si ca putem veni sa ne dea banii inapoi. Fuck me! Aoleu, aoleu, ce facem?! Cum adica ce facem? Luam al patrulea rand de bilete de avion si ne intoarcem.

De data asta aveam strategie: nu mai umblam 25k de pasi pe zi in pantaloni scurti si sandale, ci pe tocuri – eu – si imbracati ca de interviu, ca sa facem “o figura frumoasa”, sa nu creada astia ca roman este sinonim cu hot/cocalar/manelist/etc. Strategia a dat rezultate: ii impresionam pe agenti, incercau toti sa ne ajute si sa ne prezinte variante de chirie, dar se “ofileau” cand vedeau actele de identitate. Faima romanilor era mai puternica decat “eleganta” noastra, decat CV-ul lui Laurentiu, decat juramintele ca nu furam din case, ca platim chiria in fiecare luna, ca nu daramam peretii sau ce si-or mai fi inchipuit proprietarii ca facem…

Nori gri si paclosi erau in jurul nostru cand ne-am intors acasa din nou fara niciun Contract de Inchiriere semnat. Laurentiu mi-a dat, insa, incredere ca “o sa ne descurcam noi cumva”. Am decis ca nu mai venim sa incercam. Urma sa impachetam si “mai vedem” noi. Cei care ati citit blogul de la inceput stiti ca, pana la urma, Cineva pe care-L rugam in fiecare zi sa ne indrume si sa ne ajute, a intervenit si totul s-a terminat cu bine. Acum suntem aici de 5 ani si am putut ajuta pe multi altii sa nu treaca prin aceleasi incercari. Insa, numai cine a patit ceva similar poate cuantifica corect ajutorul primit. Daca doar citesti pare simplu. In numai 6 paragrafe noi am reusit sa inchiriem, deci nu e chiar asa dificil… 😉

Mi-am amintit toate astea azi, luand micul dejun, in tihna, pe malul marii. Si pentru mine pare usor acum tot ce a fost greu atunci. De fapt, nu ca pare usor, ci doar am detasarea necesara pentru a ma putea lasa coplesita de nostalgie.

In fine, traim in Spania de 5 ani. Am senzatia ca am ajuns aici abia anul trecut. A zburat timpul. Viata noastra s-a asezat, incet-incet, pe alt curs si si-a readaptat curgerea. Ma simt acasa; nu complet, dar suficient pentru a ma simti linistita. Avem casa noastra, ne-am luat catel. Ne vedem cu prietenii si facem planuri de vacanta si de sarbatori impreuna. Andreea e plecata la facultate si vine “acasa” aici.

M-am ridicat de la terasa de pe malul marii si merg spre masina. Sunt oameni pe plaja, oameni la terase, dar inca nu e frenezia care se va instala din iunie. Se aud pescarusi, valuri si copiii pe plaja. E bine. E pace. E noul meu acasa.