Arata-mi copiii tai ca sa stiu cine esti!

Odata cu activitatea asta pe care o tot desfasuram in ultimul timp (daca e cineva care nu stie ce facem noi mai nou, aflati totul pe Vreau in Spania) am avut ocazia sa cunoastem foarte multe persoane din afara cercului nostru, din afara “bulei” in care traim. Cel mai usor este sa fii atent si obiectiv cu persoane pe care nu le cunosti. Si pentru ca eu am fost mereu pasionata de ce e dincolo de ce se vede, in orice domeniu, am avut acum ocazia sa verific concepte vechi, modele de comportament despre care citisem, sa vad in practica, la rece, dinamici de familie. Mi se pare absolut fabulos sa poti vedea, la oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodata, teoriile despre care ai citit sau chiar ai invatat puse in practica. Cel mai interesant si de unde avem o gramada de invatat in ceea ce facem acum este interactiunea cu oamenii.

Ce pot sa va spun si sa va atentionez pe cei care inca nu v-ati dat seama este ca, in ciuda eforturilor noastre constante de a ne construi o imagine, de a juca “rolul” pe care ni-l dorim, suntem invariabil dati de gol de copii. Copiii ne darama orice constructie artificiala pe care o facem si cu care speram sa impresionam “publicul”. De fapt, in viata de zi cu zi, interactioneaza mastile noastre, mai mult sau mai putin reusite, pe care ni le-am construit din dorinta de a parea ceea ce ne-am dori sa fim si nu am reusit in realitate. “Fake it ’till you make it” este doar dictonul sperantei noastre ca, intr-o zi, vom reusi sa devenim ceea ce nu suntem, dar ne dorim. Totusi, “deep inside”, ramanem noi insine, cei care suntem, si nu ne aratam cu adevarat decat in momente tensionate, de cumpana, cand mastile si constructiile artificiale cad. Doar un tratament lung si profund poate vindeca chestii care, altminteri, ne tin prizonieri a ceea ce suntem acum. Revenind la copii, acestia smulg “cearceaful de pe statuie” si ne lasa in nudul gol in fata acelora care stiu sa citeasca dincolo de aparentele si titlurile pompoase pe care ni le arogam.

Daca vreti sa stiti, de fapt, cum este relatia unui cuplu, priviti-i copiii! Degeaba striga multi dintre noi “cu cine seamna copilul asta, ca noi niciodata nu…”. Degeaba povestiti, aparent detasat sau sacait, despre cat de imposibili sunt copiii tai si ce “nevinovat” esti tu in combinatia asta in care ai prins prost. Va raspund eu ceea ce voi deja stiti: copiii seamana ce au cules, chiar daca ne e greu sa acceptam.

Pentru ca am lucrat ceva timp cu copiii am putut mereu sa imi dau seama aproape dintr-o privire despre potentialul intelectual al unui copil din felul in care priveste, din lucirea ochilor, din pozitia corpului, din felul in care se exprima. Insa, in afara cazurilor exceptionale, parerea mea este ca nu se nasc copii tampiti si copii isteti; copiii se nasc cu un potential care va fi sau nu atins sau chiar depasit in functie de mediu, de disponibilitatea parintilor si de capacitatea acestora de a oferi iubire si respect acestor fiinte.

Revenind la experintele mele din ultima vreme, ma simt extrem de norocoasa sa intalnesc si sa interactionez cu atatia oameni care ma invata lucruri noi sau imi confirma teorii deja invatate.

Am intalnit un cuplu care, desi nu mi-a “spus” nimic special la prima intrevedere, l-am trecut imediat in sertarul meu cu “asa DA” cand i-am cunoscut copilul. Pe mama si tata i-as fi caracterizat ca fiind mai degraba terni, anosti si comuni in sens mai putin laudativ. Insa, cand, la a doua intalnire, au venit si cu copilul lor, mi-am cerut scuze imediat in mintea mea pentru calificarea gresita pe care le-o facusem. Copilul era atat de armonios, cald, deschis, echilibrat, incat i-am reevaluat imediat pe genitori. Ceea ce mi se paruse a fi anost, comun si tern era, de fapt, o modestie si o acceptare senina a vietii care se transmisese superb copilului. Copilul avea voie sa fie fara frica de a pierde protectia parintilor si, de aceea, nu se lupta, nu se incrancena, se adapta si era deschis la nou.

Am intalnit familii in care iubirea si armonia se simteau de la prima vedere. Putine, insa. O sa folosesc pluralul, desi, daca ar fi sa socotesc procentul acestora in marea masa, ar fi insignifiant.

Am intalnit familii in care copiii trebuiau sa “performeze” pentru a completa tabloul pe care parintii se straduiau din rasputeri sa il picteze in cele mai “in tendinta” culori. Copiii erau tensionati, atenti sa nu greseasca pentru a nu-i supara pe cei ai caror dragoste si-o doreau cu disperare. Acestia sunt copiii-accesorii care se muleaza pe personalitatea si nevoia parintilor, se straduiesc sa fie mereu la inaltimea asteptarilor, neindraznind sa fie ei insisi din frica de a nu pierde afectiunea si acceptarea de care au nevoie pentru a putea creste.

O familie care mi-a ramas in minte la rubrica “Doamne fereste” este cea care avea mai multi copii ale caror comportamente si manifestari l-au dus pe Laurentiu in punctul de a spune ca “daca ar fi ai mei i-as tine in coma indusa”. Desi mama si tata pozau in persoane educate si open-minded, arogandu-si titluri si aptitudini pe care nu le aveau real, copiii erau debusolati, inspaimantati, conflictuali in aparenta, dar cersind si implorand dupa atentie si iubire. Am vazut, pentru prima oara, in familia asta copii flamanzi la propriu si la figurat. Parintii isi tineau contabilitatile intre ei, era fiecare cu bugetul lui, iar cei care cadeau mereu la mijloc in economia aceasta de cuplu erau micutii carora le era mereu foame – ma refer la foame aia fizica, bazala – dar parintii ajungeau greu la acorduri despre al cui este randul sa le cumpere de mancare. Copiii erau mereu lihniti, haituiti, cu umerii lasati si privirile rapace. Luptele dintre parinti au, intotdeauna, acelasi invins: copilul. Aceasta este, de departe, cea mai trista familie pe care am intalnit-o.

Din aceeasi rubrica a fost si o alta familie fara contabilitati financiare, dar cu alte lupte interne invizibile publicului larg, ai caror copii se refugiasera fiecare in lumea lui. Nu stiu daca aveau vreun diagnostic de spectru autist, dar erau copii nederanjanti. Desi par mai usor de crescut, acestia nu au niciunul dintre atributele clasice ale unui copil normal: veselie, dorinta de joaca, energie buna. Ma gandesc ca nu liniste este ceea ce astepti cand faci copii.

As putea scrie multe randuri despre copiii pe care i-am intalnit si, mai ales, despre parintii lor, dar sunt convinsa ca fiecare dintre noi are aceleasi exemple in jur. Oamenii vor sa para, reusesc chiar sa se convinga ca sunt ceea ce isi doresc. Investesc in cursuri, citesc carti, se cred coach in tot ceea ce ei, de fapt, nu au reusit. Dar, copiii ii dau de gol.

Copiii, in dragostea lor nemasurata fata de parinti, le preiau greutatile, le duc luptele si renunta, in final, la a-si trai viata lor. Toate acestea le fac din iubirea pe care le-o poarta parintilor care, in majoritatea timpului, au pus pe primul loc cariera, dorinta de a avea bani, aspiratia la o faima necuvenita, orice in afara de cei carora le-au dat viata.

Ne iubim la nebunie parintii care nu au timp sau capacitatea sau stiinta de a ne iubi, urmand ca si noi, la randul nostru, sa avem copii pe care sa incercam, in cel mai bun caz, sa ii transformam in accesorii ale succesului aparent la care visam in viata.

Acum cateva luni m-am amarat foarte tare din cauza unei experiente foarte urate pe care am avut-o cu o familie pe care am ajutat-o gratis, din prietenia pe care speram sa o construim, sa se mute aici. Acesti oameni s-au dovedit a fi cei mai “mizerabili” oameni pe care i-am intalnit in viata mea. Oameni fara coloana vertebrala, fara scrupule, fara bun-simt pe care m-am incapatanat sa ii judec dupa aparentele pe care le afisau si nu dupa “feeling”-ul meu care imi zicea sa fug. Dupa ce m-am lasat tarata de resentimente intr-o zona in care nu am fost niciodata (ma strangea de gat nedreptatea, tupeul si nesimtirea dovedita de acestia) mi-am dat seama cat de singuri, tristi si nefericiti pot fi oamenii pentru a ajunge sa actioneze ca acest cuplu. Toata supararea si animozitatea vizavi de ei s-a transformat, brusc, intr-o mila imensa. Mi-am dat seama ca au fost copii neiubiti, nedoriti, nerespectati care fac rau pentru ca este tot ceea ce au primit, la randul lor, de la persoanele pe care le-au iubit. Oamenii fericiti si impliniti sunt buni si armoniosi. Recunostinta este un sentiment pe care nu toti oamenii il pot simti. Uratul si raul ies din durere, rani si puroaie emotionale. Nu ai nimic de oferit atunci cand tu, la randul tau, nu ai primit nimic. Copiii lor mi-au confirmat toate acestea.

Am scris aici despre asta pentru ca este o victorie de a mea asupra mea. O parte din mine, aia naspa si cu bube, ar fi vrut “sange”, dar partea “sanatoasa” a invins si am vrut sa impartasesc cu voi o izbanda care mi-a readus linistea acum vreo doua-trei luni. Pe la inceputul anului am avut o perioada foarte “down” datorita unei convingeri naive (ca sa folosesc un cuvant bland, pentru ca e vorba despre mine :)) ca daca tu vrei binele si celalalt iti va raspunde la fel. Pe la sfarsitul primaverii, o intalnire cu o familie cu copii m-a facut sa am o “epifanie” si sa imi revin. Atunci l-am mai uimit, inca o data, (de parca mai era nevoie) pe Laurentiu cu o schimbare brusca si inexplicabila la prima vedere. Ceea ce pana in ziua aia ma facea sa clocotesc de indignare si nedreptate s-a transformat intr-o mila netarmurita vizavi de niste oameni care, aparent, sunt cei mai urati oameni pe care i-am cunoscut in viata. Si asta s-a intamplat datorita unor copii care mi-au reamintit ca ei sunt cei care arata adevarul.

Cand veti fi suparati pe cineva, uitati-va la copiii lor! Copiii ii vor da de gol. Veti intelege cata durere exista in spatele comportamentelor negative ale oricarui individ si va va fi usor sa intelegeti si sa treceti peste ceva ce, la o privire superficiala, pare a fi culmea tupeului, a lipsei de scrupule si a mizeriei umane la absolut.

Nu exista oameni rai, ci doar copii neiubiti. Iar din neiubire se intampla toate relele.