Lisabona

Despre Portugalia am auzit multe pareri pana acum, toate avand o tenta pozitiva, zugravind un loc minunat in care sa traiesti o viata ieftina si buna. La fel ca si Spania, nu a fost niciodata pe lista mea scurta de destinatii turistice in perioada in care locuiam in Bucuresti si planificam vacantele mereu in afara tarii, mereu in locuri care imi pareau de vis. Am asociat Portugalia doar cu plajele la ocean, locurile bune pentru surf, fotbal si vinul de Porto. In afara de surf si fotbal, care nu ma intereseaza catusi de putin, pentru celelalte am gasit mereu alte destinatii. In plus, am “atins” Portugalia intr-o croaziera cand am ajuns in Madeira care ni s-a parut incantatoar si mi s-a parut suficient la momentul acela.

De cand ne-am mutat in Spania, Portugalia continentala a intrat pe lista noastra de “locuri in care vrem sa ajungem” simtind-o ca ne-ar completa imaginea despre zona geografica in care traim, Peninsula Iberica. Bine, inainte de Portugalia aveam in plan sa ajungem in nordul Spaniei, sa fac Camino de Santiago, sa vad Edinburgh, sa luam masina si sa ne plimbam prin Franta, apoi sa atacam Sardinia si Corsica cu vaporul. Dar, stiti cum se zice “Fa-l pe Dumnezeu sa rada povestindu-i planurile tale!”.

De Craciun am primit cadou de la Andreea o excursie la Lisabona. Ne-a auzit vorbind odata despre faptul ca am vrea sa mergem si, din banii ei (asta este pentru mine cel mai frumos cadou din lume – sa se gandeasca copilul sa daruiasca), ne-a cumparat bilete de avion si ne-a platit un hotel in centrul orasului. Mult mai frumos ca orice loc de pe suprafata pamantului a fost momentul in care ne-am strans toti in brate, plangand de fericire: ea pentru ca ne-a putut face un cadou adevarat, noi pentru ca avem un copil ca ea. Nu o sa dezvolt momentul mai mult pentru ca sunt incapabila sa gasesc cuvintele care sa zugraveasca cat de cat ce am simtit.

Deci, pe 6 ianuarie am plecat pentru patru zile sa vizitam. Iar acum scriu cateva informatii si impresii “la cald”.

Aeroportul “Humberto Delgado” din Lisabona se afla in oras, un fapt mai putin obisnuit. Mi-ar fi placut sa mergem pe jos la hotel (noi suntem mari mergatori pe jos – in concedii sarim lejer de 25.000 pasi pe zi), dar ploua torential. Am ales sa luam metroul ca sa vedem cum e la ei… Ei bine, e foarte misto: statii de metrou foarte largi, curate si frumoase. Dintre toate metrourile cu care am mers pana acum, cel din Lisabona se afla pe locul 1 la curatenie si aspect. Nu si la retea: statiile sunt rare (nicidecum ca in Paris, de exemplu) si nu acopera complet orasul. Dar e ok; completezi cu tramvaiele specifice sau cu autobuze.

_{statia de metrou de la aeroport}

Lisabona este contruita pe 7 coline, fapt deloc apreciat de mine: esti mereu cu limba scoasa, transpirat si gafaind cand te plimbi prin oras. Am ajuns la hotel dupa o plimbare usoara de la statia de metrou (hotelul era in vale pe ruta noastra), deci nu m-am gandit ce ma va astepta la iesire. Hotel boutique, aer romantic, personal extrem de amabil si care vorbea o engleza impecabila. Cred ca era ora 22 cand am intrat in hotel, deci, dupa un pahar de vin in lobby, ne-am dus direct la nani, sa fim pregatiti pentru a doua zi. Prognoza meteo era dusman cu noi: 97% sanse de ploaie. Toata ziua, toate zilele cat urma sa stam. Am ramas pozitivi. Mic dejun delicios, multi oaspeti americani. Fie ploaie, fie vant, noi mergem sa descoperim Lisabona. Excursia asta a fost un prilej de a afla lucruri pe care, evident, nu le stiam despre acest oras (Hai sa fiu sincera: nu stiam mai nimic. Incultura mea despre acest loc era deplina)

Este capitala si cel mai mare oras din Portugalia. Se afla pe malul raului Tajo care formeaza un estuar. Orasul, spre deosebire de ceea ce se intampla de obicei in situatii similare, se limiteaza strict la perimetrul istoric, aceasta determinand aparitia altor orase in jurul nucleului. Loures, Odivelas, Amadora, Oreiras sunt cateva de care imi amintesc si care formeaza toate zona metropolitana a Lisabonei. Centrul istoric, asa cum am mai zis, se afla pe 7 coline unde exista multe stradute atat de abrupte incat nu este permis accesul auto. Tu, ca turist, poti, insa, sa gafai fericit pe orice straduta iti pofteste inima, ceea ce am si facut. “Gafaind in ploaie” este un titul sugestiv care descrie aventura noastra si parafrazeaza numele unui film.

Sa ne balacim putin in istoria nu cea mai indepartata! Prin anii 700 zona a fost cucerita de arabi care au construit multe moschee, case si zidurile orasului si au impus limba araba ca limba oficiala (mozaraba era limba materna vorbita de crestinii din zona) si islamul ca religie (crestinii si evreii puteau sa isi pastreze credinta, insa). Abia in 1147 Lisabona a trecut in mana crestinilor. Influenta musulmana se observa in Alfama (cartierul cel mai vechi), zona care a rezistat marelui cutremur despre care va spun imediat.

Epoca de aur a Lisabonei a fost in secolul XVI cand orasul se transformase intr-un punct de comert cu orientul indepartat, timp in care aurul brazilian ajungea in oras. Prin portul din Lisabona treceau vapoarele cu sclavii care apoi erau vanduti in diferite parti ale Europei. Banii veneau, orasul inflorea. Casele din vremea aceea aveau intre 3 si 5 incaperi, parterul fiind destinat comertului. Cand Portugalia a fost incorporata Monarhiei spaniole s-a luat in consideratie chiar stabilirea Curtii Regale in Lisabona, dar a “castigat” Madridul pentru ca fusese desemnat capitala anterior. Comercianti din toata lumea veneau si se stabileau aici in acea perioada ceea ce a permis ca in Lisabona sa existe in sec XVIII o constructie extraordinara pentru perioada aceea: Apeductul Aguas Libres. Aceasta s-a intamplat in timpul regelui Juan V si avea rolul de a aduce apa in oras. Constructia a fost realizata din impozitele obtinute din vanzarea carnii, vinului, uleiului.

Dar cum nimic nu dureaza la nesfarsit, in 1755 a avut loc in Lisabona un cutremur devastator care a ucis intre 60 si 100.000 de persoane si a distrus orasul. Cutremurul a avut loc pe 1 noiembrei 1755 si a durat 10 minute, avand o magnitudine estimata de seismologi intre 8,7 si 9 grade pe scara Richter. S-a produs in Atlantic la vreo 300km de mal si a provocat ulterior un tsunami si un incendiu care, practic, au distrus orasul. Evenimentele naturale au intrerupt brusc visele imperiale ale portughezilor care se simteau “pe val” doar metaforic.

Marchizul de Pombal, prim ministrul din acea perioada a fost cel care a reconstruit Lisabona. Cu simt practic si viziune, el s-a pus pe treaba imediat ramanand cunoscut cu fraza “Si acum?! Hai sa ingopam mortii si sa dam de mancare celor vii!”. In mai putin de un an orasul a fost curatat si s-a inceput reconstructia lui care s-a incheiat in 1806. Planul orasului a fost realizat de arhitecti care au avut ca principal obiectiv sa il faca rezistent in fata unor eventuale viitoare cutremure. In loc sa reconstruiasca orasul medieval, marchizul a ales sa faca un oras nou care sa respecte normele urbanistice ale epocii. Putem spune, deci, ca Marchizul de Pombal “Made Lisboa great again”. Prin 1830, in timpul Razboilui Civil portughez au inceput sa apara si au inflorit teatrele si cafenele. Lisabona a fost, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial unul dintre putinele porturi europene la Atlantic neutre, fiind un punct de iesire al refugiatilor.

_{noi si statuia Marchizului de Pombal (si a calului sau)}

Despre istoria Portugaliei gasiti multe informatii daca sunteti interesati sa aprofundati. Eu v-am povestit, pe scurt, ce am aflat si citit in aceasta excursie si, evident, ce mi s-a parut mai interesant. Cele mai interesante mi se par “legendele” aparute in jurul unor evenimente… 🙂

In orasul Almada situat pe malul opus fata de Lisabona este construita o statuie imensa a lui Isus Cristos (exact ca cea din Brazilia). Constructia monumentului a fost aprobata in Conferinta Episcopatului Portughez din 1940 ca o rugaminte adresata lui Dumnezeu pentru a feri Portugalia de intrarea in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Oricum, ideea le venise portughezilor dupa o vizita a Patriarhului Lisabonei in Brazilia unde fusese inaugurata, in 1931, “Christ of Redeemer”, binecunoscuta statuie din Rio de Janeiro. “Pai nu facem si noi?! Ce, numai ei?!” Asa a aparut Cristo Rey pe cea mai inalta culme a orasului Almada, la 133m deasupra raului Tajo. Legenda spune ca cel care gestiona banii pentru constructie s-a indragostit inainte de finalizarea monumentului si a fugit cu iubita (si cu banii, evident) si, de aceea, statuia este mai mica decat cea din Rio de Janeiro cu cativa metri. :)))

Pentru a uni cele doua maluri ale raului Tejo sunt construite doua poduri. Cel mai vechi pod se numeste Podul “25 aprilie” si a fost inaugurat pe 6 august 1966. Podul s-a numit initial “Salazar”, dar a fost redenumit dupa Revolutia care a inceput pe 25 aprilie 1974 cand s-a instaurat democratia in Portugalia. Are o lungime de vreo 2km. Al doilea pod a fost inaugurat in 1998 si se numeste “Vasco da Gama” si este cel mai lung pod din Europa masurand 12,3km.

_{podul “25 Aprilie”}

_{podul “Vasco da Gama” – l-am fotografiat din avion}

Despre muzica specifica portugheza stie toata lumea… Se numeste “fado” si este o muzica nostalgica acompaniata de o chitara clasica si una portugheza cu 12 corzi. Temele cele mai cantate sunt melancolia, nostalgia si intamplarile cotidiene din catierele sarace, intalnind, mai ales, fatalismul si frustrarea. Am fost intr-o seara sa mancam intr-un restaurant din Cartierul Inalt (Barrio Alto) unde se canta live muzica fado. Nu e genul de distractie apreciat de mine (o tanguiala trista foarte apreciata de comeseni, in opinia mea), dar lui Laurentiu i-a placut, iar eu am bifat inca o experienta traditionala. Nici nu stiu ce imi place mai putin: fado sau regaeton-ul spaniol. Flamenco este vis, abia acum mi-am dat seama. Recunosc ca si mai putin imi place muzica lautareasca a noastra, mai ales daca “ansamblul muzical” tine mortis sa vina sa iti interpreteze fix langa masa unde, pana atunci, te simteai bine. Ce trebuie sa faci atunci?! Continui sa mananci ca si cum nimic nu te-ar perturba sau lasi furculita si cutitul, adopti o privire pierduto-emotionala, zambesti si dai usor din cap in ritmul muzicii?! Niciodata nu stiu ce ar trebui sa fac (ce imi vine este sa fug), asa ca, atunci cand am parte de asa ceva, sterg de pe lista restaurantul cu pricina.

Chestiile care mi-au placut mie in Lisabona au fost multe, insa. O sa incep cu mancarea. Excelenta!!! Cea mai buna paine din lume cred ca acolo o poti gasi. Lasand la o parte variatiile (paine din faina de porumb sau paine cu nuci si stafide, de pilda), absolut orice paine banala este exceptionala. Imaginati-va o paine de casa, cu maia, dar si mai buna si mai minunata decat orice vis frumos. As zice ca, in comparatie cu Spania care se afla situata in aceeasi peninsula avand mare si ocean si ea, mancarea este mai elaborata, mai diversa si mai gustoasa. Modul in care prepara pestele m-a facut sa il aleg la fiecare masa. Cataplana, de exemplu, este un fel de tocana de peste si fructe de mare care iti smulge lacrimi de fericire. Am mancat cod preparat ca o salata cu ou…ce sa va spun….scriu si plang… Buna tare mancarea in Lisabona. Ca pret as putea-o compara cu Madridul sau Barcelona, fiind, evident, mai scump (aproape dublu) fata de Elche si Alicante cu care suntem noi obisnuiti.

Mi s-a parut foarte pitoresc si modul in care sunt pavate trotuarele in orasul vechi. Imaginati-va toate trotuarele facute din cuburi de piatra alba cu latura nu mai mare de 10cm. Desi foarte romantic, trotuarele sunt inguste si nu foarte comode la mers, mai ales ca majoritatea sunt in panta.

_{poza facuta la ceas de seara}

In opinia mea, orasul are un aer boem care este dat de arhitectura, oameni, muzica, locatie, tot… Unul dintre artistii portughezi contemporani despre care am auzit prima oara acum se numeste Bordalo II. Acesta transforma gunoiul in arta. Strange de pe fundul raului Tajo gunoaie cu care realizeaza opere de arta in Lisabona, tragand un semnal de alarma vizavi de cantitatea enorma de deseuri produse de om cu care vom sufoca natura.

_{opera de arta a lui Bordalo II pe un perete al unei cladiri din Lisabona (daca puteti mari fotografia si vedea detaliile veti observa elementele din care este compusa – cauciucuri, tigle sparte, bucati de metal, etc)}

Evident ca nu puteam sa vizitam orasul fara sa aruncam o privire si cateva intrebari in sectorul imobiliar. Desi salariile sunt comparabile cu cele din Spania, chiriile si preturile locuintelor sunt mult, mult mai mari. De exemplu, in Madrid si Barcelona, o camera de inchiriat intr-un apartament impartit cu altii poate fi intre 600 si 1000 euro intr-o zona foarte buna. In Lisabona, o camera similara sare de 1000 euro. Inca nu am aflat cum reuseste cineva sa isi plateasca chiria si sa si traiasca. Pe scurt, desi am auzit mereu ca viata in Portugalia este ieftina si buna, impresiile noastre de la fata locului ar fi ca viata e doar buna, nu si ieftina.

Ceea ce mi s-a parut imposibila in Portugalia a fost limba. Invatasem in scoala ca, dintre limbile latine, portugheza este considerata a fi cea mai apropiata de romana. Sincer, nu stiu ce ciuperci fuma cel care a ajuns la concluzia asta. NU inteleg nimic in portugheza. NIMIC! Imi suna ca o combinatie de poloneza si ceha cu accent moldovenesc. Noroc ca, in scris, se face lumina. Noi le-am vorbit in spaniola, ei ne-au raspuns in portugheza si ne-am inteles in engleza pe care o vorbeste toata lumea. Si o vorbeste bine, foarte bine.

Daca as da timpul inapoi, cu tot ce stiu acum si ar trebui sa aleg unde sa emigrez intre Spania si Portugalia, as avea tot 6 ani de Elche. Oamenii sunt la fel de amabili, la fel de relaxati, clima similara, mancarea comparativa. Preturile, insa, sunt mai mici la cam orice aici, iar limba frumoasa si usor de inteles. Aleg, deci, in continuare, partea asta a Peninsulei, bucurandu-ma de luxul de a ajunge intr-o ora si ceva acolo, oricand vreau.

In concluzie, Lisabona mi s-a parut un oras foarte frumos si interesant in care m-as mai intoarce, dar in care nu as vrea sa locuiesc. Am auzit lucruri foarte bune si frumoase si despre Cascais (orasul bogatilor) si Porto. Pana nu le vad, nu ma pronunt. Le trec pe lista, insa…