Diferente triste

Joi am fost la prima ora la spital pentru analize de sange si, printre multe alte lucruri de facut, a trebuit sa ajung si in Alicante sa trimit un pachet in Romania.

Am ajuns la spital la ora 7:30 (aveam programarea la 7:38). De obicei merg la analize la Policlinica de cartier, dar, pentru ca aveam nevoie de rezultate repede, a trebuit sa merg la spital (la Policlinica nu puteau sa imi dea programare decat peste o saptamana). Am intrat in holul spitalului si m-am oprit sa ii intreb unde se fac recoltarile pe cei doi asitenti care se afla mereu in hol pentru a indruma persoanele. Unul dintre ei, cu multa amabilitate, m-a condus la liftul cu care mi-a explicat ca va trebui sa ajung la subsol, etc, etc (foarte multe detalii; cred ca doar daca aveam retard in dezvoltare nu nimeream). Am ajuns in sala de asteptare unde o alta asistenta explica tuturor cum sa foloseasca automatul care scana codul de bare de pe fisa data de doctor cu analizele. Era atat de intuitiv aparatul incat mi s-a parut fara sens prezenta doamnei acolo. In fata aparatului era si un afis mare care explica in cuvinte si imagini cum sa abordezi aparatul pentru a obtine bonul de ordine.

In fine, la mine s-a complicat situatia pentru ca am constatat ca am uitat acasa hartiile pe care erau enumerate analizele, hartii pe care se afla si codul de bare pe care trebuia sa il scanez. “Uf, trebuie sa ma intorc sa le iau” m-am gandit. I-am explicat situatia doamnei de acolo si mi-a spus ca nu e nevoie, ca imi pot obtine numarul de ordine si daca scanez Cardul de sanatate si ca imi va imprima cererea de analize din sistem asistenta care imi va recolta sange.

Toate astea se intamplau intr-un spital de stat. Amabilitate, intelegere, dorinta de a te ajuta, toate astea m-am facut sa ma simt respectata ca om si mi-am amintit cu tristete experiente foarte neplacute din spitalele din Bucuresti. In fine, am plecat de la spital cu o stare de bine. Ma bucur de normalitatea aceea pe care inca o remarc si ma mir. Nu am putut sa nu observ din nou cat de curat era peste tot, cate pansamente, seringi, fase, etc, etc, existau in dulapurile din incaperea unde mi-a recoltat sangele, cat de amabila a fost asistenta care s-a ocupat de mine…

Mi-am organizat in asa fel treburile incat sa ajung si in Alicante in jur de 12:00 ca sa trimit coletul in Romania. Nu am trimis de multe ori pachete, dar de fiecare data am trimis cu Tabita Tour, mai ales ca pana acum vreo doi ani aveau sediu si in Elche. Nu imi explic de ce l-au inchis. Pentru ca nu trimit des pachete nu m-am interesat despre alte companii de curierat si am mers, din inertie, cu aceiasi. Cand ajungi la Tabita Tour ai, inca o data, ocazia sa vorbesti romaneste. Din pacate, asta vine la pachet si cu alte obiceiuri si comportamente romanesti de care mie nu mi-e deloc dor.

Deci, ajung in autogara din Alicante in jur de 12. Programul este de la 10 la 14, deci era perfect. Iau pachetul in brate si constat ca liftul nu mergea, deci ma avant cu el pe scari pana la etajul 2 unde este ghiseul lui Tabita. Era inchis. Ma uit la programul afisat, din nou la ceas si imi dau seama ca trebuie sa existe o explicatie. Vad un numar de telefon scris cu pixul si afisat “in geam”. Sun. Nu raspunde nimeni. Mai astept 5 minute. Sun din nou. De doua ori. A doua oara raspunde o doamna nervoasa care imi spune “Da, ce vreti?!”. Evident, fara “buna ziua” sau alta formula introductiva. Ii explic ca sunt in fata ghiseului si ca as vrea sa trimit un pachet in Romania. Pe acelasi ton ma cearta “Sunt la autobuz”. Ce o insemna asta?!? Ca e pe drum spre serviciu? Ma risc si o intreb “Si cand ajungeti?”. Cu aceeasi voce de creta care zgarie tabla se rasteste la mine: “Asteptati, doamna, ca o sa vin.”

Ma asez pe un scaun in apropierea ghiseului, ca sa nu pierd din ochi intrarea. Trec 15 minute. Ma plictisesc, prind curaj si o sun din nou. “Da, ce vreti?!” Se pare ca asta e formula de salut si nu stiu eu. “Sunt tot eu, am vorbit acum 15 minute. Imi puteti spune pe la cat ajungeti, va rog, ca sa stiu daca mai stau?”. Iritata si deranjata, zgarie din nou cu creta pe timpanul meu “Vin, doamna, vin. In 10 minute”. Inchid si incerc sa gasesc ceva de facut pe telefon. Dupa 20 de minute apare angajata Tabita Tour; fusese la autobuzul care pleca spre Romania. Iau pachetul si ma duc la ghiseu. “Unde trimiteti?” “In Bucuresti”. “Hai sa cantarim pachetul!” imi spune imperativ. Eu incep sa ma gandesc cum sa fac asta (ghiseul are o deschizatura de 5 x 10 cm, iar pachetul meu este un cum cu latura de 50cm). Cred ca am dat de o functionara intuitiva pentru ca, vazandu-mi nedumerirea mi-a zis, pe un ton pe care numai o voma iminenta l-ar justifica, “mergeti in spate, la cantar!” “In spate, unde?” Cu o lehamite de om care are de-a face numai cu cretini, imi arata cu mana o directie. Imi imaginez ca trebuie sa ocolesc ghiseul. Bingo!!! Imi deschide o usa tainica si intr-un pe un culoar plin de pachete asezate intr-o dezordine specifica. Vad cantarul de bagaje si pun pachetul pe el. “Stati, ca nu e bagat in priza!” imi da functionara cu cuiul pe timpan. Ma pune sa ridic din nou pachetul, ca nu poate baga cantarul in timp ce exista o greutate pe el. Ma execut. In fine, in cantareste si ma trimite, cu un indemn scurt si ferm, sa revin la ghiseu ca sa faca actele.

“Unde trimiteti”

“In Bucuresti, v-am spus”

“Nu aud” Evident ca nu aude pentru ca in autogara e zgomot, muzica de fundal, iar orificiul asta de 5×10 prin care ar trebui sa vorbim este prea mic si prea jos. In fine, ma aplec.

“In Bucuresti”

“Unde in Bucuresti?” ma intreaba certareata dandu-si ochii peste cap.

“Vedeti ca am scris pe pachet. Nu stiu pe dinafara adresa, dar ma uit in telefon acum si va spun” Incep sa caut adresa prietenei mele.

Amabila e satula de “prostia” mea si imi zice “O sa ma uit eu”. Normal, asta ar fi trebuit sa faca de la inceput pentru ca avea pachetul langa ea, dar la noi, la romani, amabilitatea doare. In numai 5 minute reuseste sa completeze hartiile necesare.

“20 de euro” tipa la mine. O aud pentru ca mi-am lipit urechea de deschizatura. Ii dau cardul.

“Nu primim carduri”. WTF??? “Cum adica?”

“Nu primim carduri, doamna, ce nu intelegeti?! Platiti cash!” Si daca nu am cash ce fac? “Mergeti si scoateti si va intoarceti” imi da solutia masteranda in relatii cu publicul.

Imi dau seama ca incep sa ma enervez. In Spania poti plati cu cardul absolut oriunde. Am platit chiar si 20 de centi cu card. Ei bine, la Tabita Tour nu se plateste cu card. Mi-am dat seama ca imi stric definitiv ziua daca intru in vreo discutie cu amabila. Cobor si ma duc sa caut un bancomat. Ma intorc. Incerc sa stau zen, dar mi-e clar ca mi-am stricat mood-ul.

M-am intrebat toata ziua cum a reusit femeia aia sa isi pastreze acreala specifica functionarilor romani in tara asta unde majoritatea oamenilor sunt amabili, zambitori si calzi. Cum nu s-a putut lasa influentata de ceva pozitiv?! Ce te poate determina sa fii atat de nesuferita si antipatica?

Nu as fi scris nimic din cele de mai sus daca o intamplare de azi nu ar fi completat imaginea Tabita Tour si, pentru ca multe persoane membre pe grupul nostru de Facebook ne intreaba despre transportatori, ma simt obligata sa va atentionez in privinta acestuia.

Azi, sambata, la ora 9:02 suna telefonul. La capatul apelului unui numar de Romania, un barbat ma anunta ca am un pachet (il asteptam; mi-a trimis mama mea ceva) si ca in 30 de minute ajunge autocarul in Elche si sa fiu in statie sa il iau. De cand au desfintat biroul Tabita de aici, cam asta e maniera de a primi pachet: primesti un apel unde un glas imperativ te anunta ca in 20-30 de minute trebuie sa fii in statie sa iti iei pachetul. Nu, nu te saluta si nici nu te intreaba daca ai cum sa ajungi in timp util in statie. Probabil ca isi imagineaza ca singura ta preocupare in viata e sa astepti coletul de la Tabita Tour.

In fine, ajung in statie, vine si autocarul si ma duc la sofer sa ii zic de pachet “Nu e niciun pachet” imi zice gibonul nervos, iritat si antipatic. Ii explic ca am primit telefon de la Tabita care mi-a zis sa fiu in statie sa ridic pachetul. El, vadit iritat de insistenta mea, ma duce la cala de bagaje, o deschide si imi zice “Vedeti vreun pachet aici?! Nu e niciunul.” “Ce-ar fi sa ne uitam in remorca de bagaje care e agatata de autocar?!” sugerez eu incercand sa imi mentin zen-ul. Cercopitecul merge scarbit, deschide remorca si….surpriza…pachetul meu era primul. “Asta este” ii zic. “Bine, luati-l!” imi da voie mitocanul. “20 de euro” zice. “Pachetul este platit, nu trebuie sa va dau bani”. “NU, nu este” insista soferul. Eu, pentru ca pachetul venea de la parintii mei, nu m-am lasat impresionata de fermitatea lui “Ba este si nu va mai dau niciun ban”. El se uita pe hartia lipita de pachet si accepta “Bine, este.”

Am luat pachetul si am plecat cu un gust parca si mai amar decat cel pe care l-am avut la intalnirea cu functionarea de la ghiseu. Grobianul asta de sofer a incercat sa faca si el o spaguta de 20 de euro?! Asta dupa ce a spus ca nu are niciun pachet pentru mine?! Sunt la “Camera ascunsa”?! E o gluma proasta?! Sau e o realitate de care am fugit acum 5 ani si am inceput sa cred ca nu mai exista?!

Cred ca traiul intr-o tara mai civilizata, unde exista respect, te face sensibil si mult mai vulnerabil in fata mitocaniei, a lipsei de educatie si de bun simt. Oamenii de factura celor cu care am relationat la Tabita Tour imi dau o stare rea, de neputinta. Simt indignare si frustrare mai ales dupa ce am incercat sa vorbesc cu cineva din conducerea Tabita Tour imaginandu-mi ca poate acestia nu stiu ce fac angajatii lor. Nu am reusit, desi am petrecut cam o ora pe telefoane.

Mi se pare o datorie, insa, sa va sfatuiesc sa evitati contactul cu Tabita Tour daca nu sunteti pregatiti sa faceti fata mitocaniilor, minciunilor si lipsei de respect.

De ce sunt atat de mari si de triste diferentele intre noi si cei de aici?!