Noiembrie

E noiembrie. Nu o sa scriu acum despre cat de repede a trecut anul asta si cat de ciudat a fost. De fapt, nu vreau sa scriu nimic, doar senzatii, fara o structura…

Suntem la jumatatea lunii. Ar fi trebuit sa plecam la niste prieteni care s-au mutat in Extremadura, in apropierea granitei cu Portugalia, unde traiesc ca in paradis si vor sa ne bucuram impreuna. Acum au terminat de facut mustul, au cules maslinele si le-au transformat in ulei si ne asteapta. Din pacate, Laurentiu mai are treaba aici si trebuie sa mai amanam. Eu am simtit ca e timpul pentru o pauza, pentru mine.

Ieri au fost 34 de grade la soare. Am facut plaja. Este perfect. Este o vara perfecta in toamna; nu mori de cald, dar te bronzezi. Piscina e rece, dar o eviti, pentru ca soarele este mangaietor si bun acum. Am stat vreo ora pe sezlong gandindu-ma in fiecare clipa ce binecuvantata sunt. Cerul era fara niciun nor, era liniste, se auzeau numai pasarelele si, din cand in cand, cate un avion. Ma imbata senzatia care mi-o dadeau toate astea. Din ce in ce mai des in ultimii ani traiesc momente de fericire pura. Momente in care parca timpul de opreste si simti ca tot ce este in jurul tau este perfect. Spania mi-a dat ragazul sa imi amintesc mai des miracolul pe care il traim fiecare dintre noi.

“Ai timp, de aia iti permiti sa simti toate astea”. Da, e adevarat, dar am timp pentru ca imi fac. De cand ne-am mutat aici am hotarat sa muncim ca sa traim, nu sa traim ca sa muncim; am schimbat un pic perspectiva. In Bucuresti pare ca era un vortex care ne tragea pe toti in nebunia de a produce, cel putin asa simteam eu. Nu stiu cum, dar cumva am gasit aici un mod de a ne castiga existenta care nu presupune un program fix, sefi, raportari si chestii din astea. Cunoastem oameni noi, ajutam, traim experiente mai putin accesibile in mediul corporatist de unde venim. E bine.

Ma simt norocoasa sa mi se fi implinit in viata asta aproape tot ce mi-am dorit, desi parea imposibil. Avem o viata frumoasa si relativ linistita. Si cred ca asta se datoreaza, in principal, faptului ca mi-am dorit-o, pentru ca nu suntem nici bogati, nici atat de destepti, nu avem nimic special care sa justifice asta. Am cunoscut si in Romania, dar mai ales de cand am venit aici, oameni foarte bogati care, insa, nu traiesc toti cu adevarat.

Azi am stat pe terasa cu laptopul in brate incercand sa termin un proiect pe care l-am inceput asta vara si l-am tot amanat. Scriam un paragraf si apoi ma opream si ma uitam in jur si mi se parea perfect totul: e soare, adie usor vantul atat cat sa iti aminteasca despre toamna, se aud cantecele pasarelelor in arborii din jur, e liniste, Remi sta cuibarit la picioarele mele. Pare rupt de realitate totul. Faptul ca imi permit ca intr-o marti sa fac asta mi se pare un lux al carui pret il credeam muuuult mai mare. Au trecut zeci de ani din viata mea ca sa aflu si sa simt ca bogatia adevarata este despre suflet.

Toate sunt la indemana noastra. Alegerile pe care le facem ne conduc pe diferite drumuri. Evident ca peisajul fiecaruia este specific si are partile lui atragatoare. Problema apare atunci cand, desi mergem pe o carare incantatoare, marginita de palmieri si plante luxuriante, cu marea profilata in zare, ne intristam ca nu gasim mall-urile care exista pe cararea unui cunoscut care are, astfel, posibilitatea sa ne intreaca mereu in eleganta vestimentara, de exemplu. Nu ne invata nimeni in copilarie sa ne bucuram de viata, de cararea proprie. Suntem atrenati sa credem ca ce se gaseste pe cararea celor din jur este mai bun, mai valoros, mai de dorit. Si atunci, abandonam bucuria pe care ne-o da drumul nostru si alergam incrancenati dupa ceva care nu ne va face fericiti niciodata. Dar aflam prea tarziu. Sunt recunoscatoare ca am aflat inainte de regret ca fericirea nu e sa ai ce iti doresti si crezi ca iti trebuie, ci sa te bucuri de ce ti s-a dat si sa fii convins ca toate au sens si sunt perfecte asa cum sunt.

Scriu aceste ultime propozitii afara, pe terasa. E liniste. Soarele incalzeste molcom fotoliul pe care stau. Remi se uita la mine dand din coada cu speranta ca ne vom juca cu mingea. Ma uit in jur: totul mi se pare perfect. Sunt recunoscatoare ca pot sa simt asta. E noiembrie…