Sapiosexual

As vrea sa marturisesc public ca fac parte dintr-o comunitate mai speciala. 😂🫣😂

Acum ceva timp am iesit la masa cu o familie prietena, impreuna cu fiica lor care este studenta la Psihologie. In timp ce baietii s-au apucat de discutii pe subiectele care ii intereseaza pe ei, noi, fetele, ne-am amuzat copios pe temele specifice intalnirilor de fete. Nu imi amintesc cum am ajuns sa vorbim despre orientarile sexuale si comunitatea LGBTQ. In fine, a fost ocazia in care am aflat ca ma incadrez perfect intr-una dintre ele: sunt SAPIOSEXUALA. Pe scurt, un sapiosexual este persoana (barbat sau femeie) careia inteligenta altei persoane i se pare mai importanta decat fizicul (sapiosexuality is a sexual identity to describe individuals whose sense of attraction is tied to intellect, intelligence or intellectual connections between persons). Cum s-ar zice mai pe scurt “nu-mi plac prostii”. “Aaaa, pai stai asa, ca daca fac parte din comunitatea LGBTQ nu pot decat sa ma bucur si sa incerc sa vad ce drepturi am…”. Nu are sens sa va povestesc cat am ras si cat am putut croseta pe tema asta…

Aceasta discutie mi-a amintit de o perioada din “tineretea” mea (am pus intre ghilimele doar pentru a va face atenti ca am glumit; eu sunt la fel de tanara si acum ca intotdeauna). Nu imi mai amintesc exact ce varsta aveam, dar eram foarte cruda si la varsta si la creier; atat de cruda incat imi vine sa plang acum cand imi amintesc.😂 Ei, bine, in perioada aia cand credeam tot ce mi se spunea si reuseam fara nicio greutate sa inghit toate vrajelile (mai am scapari si acum, dar mult mai putine😂) am cunoscut un baiat care zicea ca este foarte indragostit de mine. Imi declara dragostea cu absolut toate cliseele cunoscute, iar eu chiar il credeam ca ma iubeste. Il banuiesc ca invatase replicile din Oracolele si almanahurile vremii si mi le spunea pe toate deodata. “Esti cea mai frumoasa fata”, “ai cei mai frumosi ochi din lume”, “te iubesc mai mult ca ieri si mai putin ca maine”, “esti jumatatea mea” si multe altele din acelasi registru. La inceput mi-a placut; mai tarziu am incercat sa cizelez putin… Nu declaratiile erau problema, ci modul in care le facea… (stiti elevul care se straduieste sa invete pentru corigenta si recita fara sa inteleaga nimic din ce spune?! Ei bine, cam asta era prestatia artistica). Ma stressa fiecare declaratie de iubire pentru ca, cumva, trebuia sa il ajut sa o termine sau sa o “recite” in registru. Dupa ce se incheia faza declamativa, el astepta reactii de la mine. Reactii pozitive, desigur. Astepta sa cad pe spate de amor. La inceput, am incercat ca, intr-un mod amuzant, sa il scot din penibil si sa il fac sa inteleaga ca ne-am putea iubi mai cu spor daca am ajunge sa “vibram” la aceleasi lucruri. Cand am vazut ca el se supara si devine usor ofensiv cand vede ca nu ii sunt apreciate corect efuziunile sentimentale, m-am panicat si mi-am facut un scop de a ma elibera din “lanturile iubirii” cat mai smooth cu putinta ca sa nu provoc iubaretul la fapte reprobabile. Baiatul asta m-a facut sa imi dau seama ca am o problema care atrage persoane nepotrivite si ca sunt sapiosexuala (atunci nu stiam, dar deveneam). De-a lungul vietii, incepand de atunci, am stiut instinctiv sa evit indragostitii problematici.

Nu stiu daca v-a preocupat subiectul, dar eu cred ca pentru a iubi ai nevoie si de o anumita capacitate intelectuala. Prostii nu sunt capabili sa iubeasca, nu au capacitatea necesara pentru a oferi sau aprecia un sentiment de calitate. Imposibilitatea de a comunica cu ei ii mentine prizoneri in lumea lor stramta si marunta. Nu au “instrumentele” necesare pentru a intelege nobletea unui sentiment care are puterea de a transforma vieti. Nu pot decodifica ceva maret, care depaseste cu mult spectrul lor limitat. Iubirea adevarata ii predispune la ironii si glume rasuflate. Ati vazut ca “nedesteptii”, atunci cand nu inteleg ceva, cred ca iti bati joc de ei?! “Ce, fa, te dai inteligenta cu mine?!” s-ar traduce descumpanirea in care se balacesc cand se intalnesc cu ceva ce nu pot cuprinde.

Mie mi-e frica de oamenii limitati. Senzatia aia ca te izbesti de un zid in spatele caruia nu stii exact ce se ascunde (niciodata vreo surpriza placuta) este ceea ce ma sperie cel mai tare. Incapacitatea omului normal de a anticipa urmatoarea “mutare” a cuiva este primul semnal de alarma de luat in seama. Imposibilitatea de a comunica cu genul acesta de oameni ma face sa prefer alte provocari in viata. Daca ajungi intr-o tara a carei limba nu o cunosti, exista Google Translate si alte aplicatii care te ajuta. Daca ai de comunicat cu un prost, nimic nu te poate ajuta. Daca incerci, asa cum fac eu de obicei, sa fii draguta, amabila, sa il incurajezi ca sa nu il pui “pe picioarele dindarat”, prostul prinde curaj, iti vorbeste cu superioritate, cu autoritate. Enunta banalitati absolute cu aplomb de orator. Iti povesteste despre importanta lui in lume, la locul de munca, in familie, in societate, cu certitudinea celui care nu este strabatut de nicio indoiala, de nicio intrebare. Are raspunsuri la absolut toate intrebarile. Este momentul in care trebuie sa fugi cat te tin picioarele (chiar si la propriu). Mai ai varianta in care sa ii opui rezistenta, sa ii explici prin discurs ca este limitat. Mie mi se pare o varianta si mai rea, mai ales daca nu ai si inzestrarea musculara care sa tina piept unui eventual raspuns al lui.

“Buna seara! Sunt Cristina si sunt sapiosexuala! Imi plac barbatii inteligenti!” “Buna, Cristina! Bine ai venit!”

De curand am fost la o petrecere locala. Lume multa, diversa. Atmosfera super placuta, de voie buna si lipsa de griji. Eram cu un grup mai mare de amici. Ne-am imprastiat care pe unde in cautare de loc unde sa stam, bauturi, zona de fumat…. pe fiecare ce il interesa. La un moment dat, am ramas singura, cu paharul in mana, in asteptarea regruparii trupei. Se apropie de mine un “soltero” spaniol care a scos la inaintare arsenalul de atac pentru serile de sambata. Recunosc ca aici sunt mult mai deschisa acestui tip de abordare datorita oportunitatii pe care o sesizez, aceea de a practica un pic spaniola. Plus ca ma simteam in siguranta perfecta pentru ca Laurentiu era prin preajma si puteam oricand sa i-l prezint strainului pe “mi marido”, zis si “buldogul de paza”. Baiatul incepe frumos cu small-talk despre vreme si muzica. Facem cunostinta. Pepe (este prescurtarea de la Jose – nu intrebati de ce!) lucreaza in aprovizionare la Mercadona (un fel de Mega Image local). Din sclipirea ochilor lui intuiesc ca si-a gasit job-ul vietii, “omul potrivit la locul potrivit”, il simt ajuns in apogeul carierei sale. Nu ma intrebati cum simt asta. Experienta?! Intuitia?! Lucirea stinsa a ochilor lui?! Nu stiu, dar nu prea dau gres… Ii zambesc, ii spun ca imi face placere ca ne-am cunoscut, mai schimb doua-trei banalitati despre ce vedem in jur si ma scuz pentru ca “ma voi duce acum la grupul meu de prieteni”. Nu se bucura, dar primeste civilizat esecul incercarii.

La vreo cateva zile dupa acest eveniment, ma intalnesc intamplator pe strada cu Pepe. Ma recunoaste, ma saluta si se opreste pentru un small-talk (cel putin asa credeam eu). Dupa banalitatile introductive si dupa ce imi da cateva sugestii ferme despre produsele de top din Mercadona pe care, daca nu le-am incercat pana acum trebuie sa ma grabesc sa o fac, Pepe incepe atacul… Ma invita in oras la o cafea “cand vreau eu si cand imi face placere” pentru ca la petrecere ne-au stricat prietenii mei intalnirea. What?! Zambesc, de fapt rad incercand sa incadrez fortat la categoria “gluma” remarca lui. El imi spune ca i-a placut de mine imediat cum m-a vazut, dar m-a lasat sa ma distrez cu prietenii mei pentru ca vrea sa fiu fericita. Wtf??? Am vaga senzatie ca nu e numai prost. Incerc, tot amabil si zambitor, sa ii spun ca ar fi fost frumos sa fi putut iesi la cafea, dar eu sunt “happily married” si obisnuiesc sa ies la cafea cu sotul meu. Imi spune ca nu il deranjeaza daca asta ma face fericita. Am deja sentimentul plenar ca nu am mai intalnit pana acum categoria asta. L-as denumi “altruistul”: ma vrea fericita cu orice chip si in orice ipostaza. Ce noroc pe mine, nu?! Ii spun inca o data ca “ce frumos ar fi” (m-a invatat Laurentiu ca atunci cand nu gasesc nimic de zis sa zic asa, ca nu promite nimic) si ma indepartez. Alearga dupa mine si ma roaga sa ii dau numarul de telefon. Ii spun ca i-l dau cand ne vedem la cafea. E bucuros. “Bine, vorbim atunci!”. Ma indepartez direct cu viteza a 3a ca sa nu aiba timp sa ii cada fisa.

Faptul ca ceva din mine atrage indivizi de genul asta ma preocupa, dar nu foarte mult pentru ca ma simt “la adapost”. Ma gandesc, insa, ce fac femeile singure care spera la o relatie cu cineva care sa completeze cu elemente masculine viata lor?! Exista “pe piata” candidatilor si altceva?! Sau toti normalii au fost deja luati? Cat de singura ar trebui sa te simti ca sa reusesti sa petreci chiar si numai cateva ore cu cineva cu care nu rezonezi deloc?! Si, totusi, stiu sigur ca Dumnezeu nu face greseli si in lume exista petice pentru toti sacii. Scuzati-mi aroganta. Pe mine un barbat, oricat ar fi de aratos, ingrijit, “lucrat”, nu ma atrage deloc (as zice fix contrariul) daca deschide gura si risipeste orice dubiu asupra lipsei de inzestrare a mansardei. Imi taie total orice alte curiozitati. Doamnelor, care vi se pare cea mai “obligatorie” calitate a unui barbat? Cum arata barbatul (real sau imaginar) care va aduce flori de 8 Martie?

Despre mine pot sa va zic doar ca sunt sapiosexuala si nu vreau sa ma tratez!

Foarte-foarte mic dictionar de termeni folositi:

“Prost” – persoana limitata in capacitatea de a trai, gandi si/sau simti

Cred in continuare ca tara unde se traieste cel mai bine din Europa la preturi accesibile, cu o calitate a vietii super buna, cu vreme frumoasa si unde iti poti pastra valorile personale este SPANIA.
Daca va bate gandul sa incercati, nu ezitati sa vorbiti cu noi inainte! (+34 642 181 363)