The meaning of life

Ne-am trezit amandoi neobisnuit de devreme pentru o zi de sambata fara sa avem neaparat ceva de facut sau vreun program clar. Afara, vremea este ideala acum: vreo 25 de grade, iar dimineata adaugam liniste deplina, ciripit de pasarele si lumina blanda filtrata de perdele albe care adie usor. Ce mai, paradis!

Am coborat din pat si mi s-a parut extraordinar de linistitor si placut sunetul facut de picioarele mele goale pe parchet. Am iesit pe terasa. Laurentiu citea si isi bea cafeaua como siempre , Remi s-a ridicat de la locul lui sa ma intampine fericit, dand din coada. Daca ar fi dupa mine, cam asa as descrie decorul in care poti fi fericit. Am multumit a milioana oara in gand, i-am imbratisat pe baietii mei de rase diferite si m-am indreptat spre bucatarie. Ca in fiecare sambata, micul dejun era deja pregatit. Am bagat o jumatate de caisa in gura si am deschis whapp-ul sa vad daca mi-a scris cineva. Surpriza, prietenul nostru cel mai vechi de aici ne reamintea (bineinteles ca uitasem complet) ca azi trebuie sa mergem la Pou Clar. Este o rezervatie naturala in zona unui orasel pe care eu il indragesc mult, Ontinyent, si se compune dintr-o serie de mici “lacuri” formate natural prin eroziune. O zona din aia la care “wow”-urile ies natural din tot sufletul.

De ceva vreme nu am mai iesit in natura asa cum faceam aproape saptamanal inainte cu un an, doi. Insa subconstientul meu a tinut mine, cred, ca alta explicatie nu am pentru faptul ca m-am trezit devreme aparent “fara motiv” :)).

Cand am plecat din Romania am avut “sedinta familiala” in care am stabilit, printre altele, obiectivele noastre vizavi de mutarea in alta tara. Principalul obiectiv a fost sa gasim timp sa traim, sa avem grija de sufletul nostru, sa strangem amintiri si “comori in cer”, nu bani. Vazusem deja cum este sa muncesti 12 ore pe zi si sa ai cardurile pline, dar sa fii atat de stresat si obosit incat sa nu te mai poti bucura de nimic cu adevarat. In primii ani am reusit sa iesim total din modelul bucurestean, ne-am relaxat si am invatat sa ne bucuram din nou. De noi, de lucruri simple. Apoi, treptat, iar ne-am lasat tarati de “patima” lumii innebunita dupa abundenta, exces si cat mai mult. Noroc ca inteleptul familiei noastre, Balaurul filozof, a reasezat lucrurile pe fagasul pe care noi il consideram bun si corect. Ne reamintim zilnic ca singura noastra resursa este timpul si incercam sa fim atenti cu risipirea lui. Ne alegem cu atentie oamenii cu care ne inconjuram si “clientii” cu care lucram. Munca noastra nu mai are ca obiectiv principal adaugarea de zero-uri in cont, ci relationearea de calitate, sentimentul de a face ceva util pentru altcineva. In fine, sa nu cadem in filozofie!

In orice activitate pe care o desfasuram, eu si Laurentiu ne permitem luxul de a nu renunta la principii si valorile in care credem si de a alege calitatea in locul cantitatii. Ne-am hotarat sa ramanem in “business” pe felia premium, exclusivista, in care dincolo de beneficiile materiale directe sa apreciem calitatea umana a celor cu care colaboram. Toate astea ne permit totodata sa nu ne indepartam nici de obiectivul nostru de a ne bucura de viata, de a avea timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat. Muncim pentru a trai, nu invers. Si suntem recunoscatori ca avem posibilitatea sa facem asta.

Revin dupa aceasta paranteza lunguta la ziua de sambata; am luat catelul, costumele de baie si ceva pentru piknik si am plecat spre Ontinyent. Ce ma bucura de fiecare data cand plecam in excursii este drumul, lejeritatea cu care ajungi dintr-un loc in altul aici. Am iesit de la noi din cartier si aveam 3 variante de autostrada pentru a ajunge la destinatie. Am ales-o pe cea care trece printre munti. Aveam de mers cam 100km; pe masura ce inaintam, peisajul se schimba, devenea mai verde. Locul in care trebuia sa ajungem se afla in parcul natural Sierra de Mariola, zona situata in interiorul Provinciei Alicante. Dupa ce te obisnuiesti cu albul nisipiu de pe Costa Blanca, orice zona un pic verde iti mangaie retina si te face sa visezi la codrii ce se leagana si la o seara pe deal cu buciume in departare…

Dupa ce am zis de vreo 50 de ori “Doamne, ce frumos e!” si “Multumim ca suntem aici” ne-am amintit ca nu cu foarte mult timp in urma faceam excursii din acestea foarte des si ca a sosit momentul sa ne organizam din nou sa nu lasam nicio saptamana sa treaca fara sa mergem intr-un loc nou. Sper sa reusim pentru ca in ultima vreme am senzatia ca timpul zboara, ca de luni pana vineri sunt doar cateva ore si ca este din ce in ce mai greu sa pui pe pauza “suvoiul vietii”.

De cand suntem aici, am devenit dependenta sa traiesc bucuriile simplu, dezbracate de orice urma de show-off. Sunt dependenta de autenticul atat de contestat acum. Parca am nevoie sa recuperez anii in care “concursul” era ingredientul obligatoriu al fiecarei relatii. Suntem inconjurati acum numai de oameni pentru care nu au niciun pret logo-urile de pe haine, pretul masinii cu care te deplasezi sau alte repere care sa stabileasca valoarea ta in cifre. Ne bucuram, efectiv, ca ne vedem, ca traim experiente impreuna. Poate pare putin, dar pentru mine este esentialul, este unul dintre ingredientele principale ale tihnei si echilibrului pe care le-am gasit aici.

Deci, iata-ne un grup de 8 oameni “inarmati” cu rucsace pline de mancare si bautura stabilindu-ne “tabara” pe malul unuia dintre lacuri. Muzica, dans, rasete si voie buna peste tot in jurul nostru. Cel mai fericit dintre toti a fost, insa, Remi care este mai mult decat indragostit de orice apa. Imaginati-va ca in cele 4-5 ore pe care le-am petrecut aici a facut kilometri intregi alergand si inotand dupa mingea aruncata de noi. Noi am povestit, am glumit, am baut bere, am dansat si am ras mult. Oameni asemanatori, cu acelasi tip de glume, cu valori similare care se intalnesc de drag. Pe scurt, ceea ce trebuie sa fie.

Pe masura ce trec anii pare ca incepem sa ne inteleptim. Viata este altceva decat ne-am obisnuit cu totii sa traim. Inca haotici, incercam sa ne mentinem pe drumul ala in care “ne strangem comori in cer” si sa ne detasam de impovararea cu care ne incarca lumescul. Sa nu se inteleaga ca incercam sa devenim pustnici in mijlocul orasului si al oamenilor. Incercam sa ne impotrivim tavalugului care ne matura pe toti in directii sau tendinte prestabilite, cat mai departe de noi insine, agatandu-ne cu putere de valorile in care credem, dar pe care trebuie sa ni le reamintim zilnic. Poate ca este doar o cautare tarzie a mea a sensului. Ma simt avida de a trai senzatii pe care le simt ca fiind cele autentice si valoroase. Simt o graba acuta care ma determina sa caut scurtaturile spre ceva-ul pe care il simt ca fiind raspunsul la intrebarile mele existentiale.

Ma linisteste Viktor Frankl care spune ca “putem fi siguri ca procesul cutarii sensului mai degraba genereaza tensiuni interioare decat echilibru interior. Insa acest tip de tensiune este un ingredient indispensabil al sanatatii mintale”.

Totusi, in tot timpul asta in care imi pun intrebari, caut raspunsuri, incerc sa inteleg si sa ma inteleg, viata isi vede de treaba ei: trece. Ma simt afortunada (norocoasa) sa am timp sa ma preocup de lucruri dincolo de nevoile de baza, desi nu sunt deloc multumita de faptul ca am mai multe intrebari decat raspunsuri.

Emigrarea, chiar daca pare sa aiba toate premizele ideale, este o experienta care te scoate grav din zona de confort, lasandu-ti putine repere fixe de care sa te tii in procesul de reconstructie. Insa, poti rataci drumul bun si cand toate par asezate si la locul lor la fel ca si atunci cand toate par sa se miste. Gandindu-ma la talharul de pe cruce, cred ca cel mai important ramane in viata felul in care o termini. Pana acolo totul este o cautare, o tona de intrebari, o multime de reconfigurari de traseu, caderi si ridicari, victorii si infrangeri. Jaloanele pe care mi le pun si de care ma tin cand imi e greu sunt valorile in care cred si de la care incerc sa nu ma abat. Restul e drum. Viata. Sensul ei este cautarea permanenta.

Traiti viata cu indrazneala si curiozitate! Si faceti-o inconjurati de oameni buni, in locuri frumoase. Cam asta este ultimul update pe care l-am facut noi. In rest, continuam drumul, continuam cautarea… Asa cum zicea Nietzsche: “cel care are un de ce va indura orice cum“

Cred in continuare ca tara unde se traieste cel mai bine din Europa la preturi accesibile, cu o calitate a vietii super buna, cu vreme frumoasa si unde iti poti pastra valorile personale este SPANIA.
Daca va bate gandul sa incercati, nu ezitati sa vorbiti cu noi inainte! (+34 642 181 363)