Pantofi cu sacul

Stiti deja ca noi locuim din 2017 in Elche. Este un orasel pe care l-am putea compara generic in Romania cu Tg Mures. Este pe locul 19 in Spania si pe locul 4, daca excludem capitalele de provincii. Elche are o populatie de vreo 240.000 locuitori, dintre care doar vreo 190.000 traiesc in “casco urbano”, adica in orasul propriu-zis; restul locuiesc in “pedanias”, un fel de comune, cartiere, “sateliti” care apartin administrativ de Elche, dar se pot situa geografic chiar si la 15km departare. De pilda, unul dintre “cartierele” lui Elche se afla pe malul marii. E cartierul de vacanta. Se numeste Arenales del Sol si veti gasi acolo doar restaurante si terase, cateva magazinase cu suveniruri si locuinte care in extrasezon sunt inchise. Pentru supermarketuri sau alte tipuri de magazine trebuie sa mergeti, cel mai aproape, in Santa Pola, Gran Alacant sau Elche. Sunt putine persoane care traiesc tot timpul anului in Arenales. Exista o zona rezidentiala cu case frumoase si blocuri noi unde locuiesc iubitorii de liniste si plimbari lungi, aproape de mare.

M-am lansat in descrierea usor administrativa a orasului nostru cand, de fapt, ce vream sa va spun este ca in Elche a fost “inima” producatorilor de pantofi. Pana cand sa vina chinezii cu preturile lor mici si sa ii sugrume pe producatorii locali, aici se aflau cele mai multe, mai bune, mai cunoscute si mai apreciate fabrici de pantofi din Europa. Orasul Elche, de pilda, isi datoreaza dezvoltarea incredibila acestori producatori. Langa oras exista un “Parque Empresarial” (parc industrial) de vreo 2,7 milioane de metri patrati unde isi au sediile multe dintre fabricile de pantofi care au rezistat crizei, chinezilor si pandemiei. Pe langa acestea, mai exista si alte fabricute mai mici raspandite in zonele periferice, industriale, ale lui Elche. Producatorii locali incearca din rasputeri sa suprevietuiasca concurentei facute de asiatici, mentinand calitatea. E greu. Foarte multi au dat faliment.

Una dintre aceste fabricute care incearca sa isi mentina echilibru pe “marea agitata a Chinei” este cea a prietenilor nostri spanioli, Juan si Carmina. Ei produc balerini. Numai balerini. O fabrica in care poti gasi absolut orice balerini iti poti imagina este un loc in care intri si….nu stii cand si cum iesi. Cam asta a fost si cazul prietenei mele din Bucuresti.

Toamna, dupa ce trece nebunia de turisti si temperaturi, incepe “vara indiana”, cel mai frumos anotimp din zona noastra. Aici, toamna este vara perfecta. Poti face plaja si poti dormi noaptea fara AC, cu geamurile deschise, mangaiat de cea mai placuta temperatura ever. Ei bine, in perioada asta, care tine pana prin noiembrie-decembrie, ne asteptam prietenii in vizita. Ca sa ne bucuram impreuna de tot: de noi, de vreme, de excursii, de mancare buna, de frumos.

Ei bine, iat-o pe zapacita mea urcata in avion, in drum spre noi. Imediat cum aterizeaza are, la fiecare venire, o singura idee in minte “fata, du-ma repede la Wok, ca m-am gandit tot drumul numai la mancarea aia si simt ca mi se umfla tatele de pofta!”. Wok este un restaurant asiatic, foarte gustos si bun, cu fructe de mare proaspete si tot ce va mai puteti imagina de mancat din bucataria chinezeasca, japoneza, etc, pe modelul “all you can eat”, unul dintre locurile unde prietena mea isi pierde mintile de bucurie si placere. Sta doua ore, cu pauze de tigara, sa isi rasfete papilele gustative. Abia dupa ce terminam acolo putem sa incepem sa vorbim si sa facem planuri.

Dupa dezmatul culinar de bun venit, iata-ne la o terasa pentru un update scurt si pentru a face impreuna un program de vacanta. De data asta, i-am pregatit o surpriza: i-am povestit despre fabricuta de balerini. I-am zis si ca Juan fabrica pantofi de femeie pana la marimea 45. Prietena mea poarta un numar mai dificil de gasit in magazine, asa ca ideea mea o bucura si o incanta peste masura. Mi-a trebuit multa putere de convingere sa o fac sa trecem intai pe acasa sa isi lase bagajele inainte de a-i face lui Juan o vizita.

“Sa stii ca nu imi iau mai mult de doua-trei perechi. Sunt pe buget de economie in ultima vreme, asa ca ma voi abtine” imi zice ea a doua zi in timp ce ne indreptam spre fabrica de pantofi. Coboram. Urmeaza pupaturile si imbratisarile specifice zonei pe care noi le prelungim un pic pentru ca Juan si Carmina ne sunt foarte dragi. Ne invita inauntru, in fabrica. Rasteluri intregi de mostre, zeci si zeci de modele si culori de balerini. Prietenei mele ii dau lacrimile de emotie. Toate simturile ii sunt stimulate. Intra ca intr-o transa inaintand spre rafturile pline de pantofi. Imi sopteste in trecere “sa nu ma iei de aici in mai putin de doua ore!” Afla de la Juan si ca, in afara de modelele pe care le gaseste expuse sau pe site-ul lor, isi poate face orice combinatii din pieile pe care le au ei. Sute de texturi si tipuri de piele. E ca un copil care are o intrevedere particulara cu Mos Craciun in care afla ca are acces la fabrica lui de jucarii.

Ochii ii stralucesc, freamata, trece haotic de la un raft la altul, vrea sa vada pieile, emite toata gama de onomatopee si mai inventeaza si niste exclamatii noi pentru a sublinia bucuria, extazul, emotia profunda. A inceput sa si vorbeasca cu Juan (ea crede ca in spaniola). Juan se uita la mine cerandu-mi ajutorul din priviri. Nu intelege chiar tot ce spune, dar s-a prins ca fata este in extaz shoppoholic.

Nu o lungesc mult. Si-a comandat 18 perechi si asta doar pentru ca s-a abtinut din rasputeri. Este corect termenul de “comanda” pentru ca, efectiv, si-a creat singura modele si si-a ales combinatiile de piele, iar Juan i le va face in cateva zile. In plus, a aflat ca 42-ul pe care il poarta ea nu este deloc o problema pentru ei. Doar femeile care poarta marimi exceptionale pot intelege bucuria de a-ti gasi pantofi pe marimea potrivita.

Am plecat, intr-adevar, dupa doua ore din fabrica. Aproape am tarat-o. Simtea ca ar mai fi putut sta acolo inca vreo cateva… zile. Nici nu mai conteaza ce vom face restul vacantei. Pentru ea este una dintre cele mai reusite.

Primele zece minute in masina a vorbit fara sens. Stii genul de discurs cand esti coplesit de bucurie. Imi spune in douazeci de moduri diferite ca nu isi poate imagina inca sa aiba pantofi marimea ei, exact culorile si combinatiile pe care le vrea. Imi imaginez acum cat este de frustrant sa intri in majoritatea magazinelor de pantofi de femei si sa auzi “ne pare rau, dar toate modelele sunt pana la marimea 41”. Placerea ei creste si cand aude ca la Juan 42-ul ei nu este cea mai mare masura. In timp ce ea vorbeste eu ma intreb cum arata o femeie cu piciorul marimea 44. Ma simt o delicata si o banala cu 40. Ma bucura bucuria si entuziasmul ei. Ador sa vad oameni fericiti. Cand pot sa si contribui la asta ma simt minunat.

Ne-am asezat la o terasa pe malul marii. E liniste. Pe plaja sunt cateva perechi care stau la soare. Mai multi pescarusi fac instagramabile eventualele poze. Prietena mea se bucura de vacanta, de noi, de tot. Dincolo de motivele acestea pamantesti de bucurie, noi ne bucuram una de alta cel mai mult, de timpul pe care-l petrecem impreuna, de conexiunea aia misto care exista intre doua persoane care se iubesc. Vrea sa facem cateva fotografii cu marea “multe pentru noi si una sa o pun pe Facebook”. Asta s-ar traduce cam asa: multe poze in care ne strambam si ne scalambaim si una in care ea sa para serioasa, extrem de tanara si ingrozitor de minunata.

Urmeaza cateva zile in care o sa ne plimbam si o sa radem mult. In ultima zi din minivacanta asta ne vom intoarce la fabrica lui Juan ca sa luam pantofii. Un sac de pantofi si o femeie fericita. Pentru ca Spania poate fi si despre asta uneori.

Cred in continuare ca tara unde se traieste cel mai bine din Europa la preturi accesibile, cu o calitate a vietii super buna, cu vreme frumoasa si unde iti poti pastra valorile personale este SPANIA.
Daca va bate gandul sa incercati, nu ezitati sa vorbiti cu noi inainte! (+34 642 181 363)

Daca dintre doamnele care citesc sunt si unele care isi doresc balerini, intrati pe site-ul lui Juan http://www.deisidro.es sau, daca vreti modele inventate de voi, scrieti-mi si va pun in legatura.