La concert

Pe cat imi place mie sa organizez, sa fac surprize si sa am idei care sa aduca bucurie celor din jur, pe atat de mult imi place sa si primesc. E adevarat ca nu am avut parte de prea multe persoane asa in jurul meu, de aceea sunt foarte recunoscatoare pentru cei pe care ii am. Sa aiba initiative si sa le placa sa faca surprize sunt doua dintre caracteristicile care imi plac la nebunie la oameni in general si, mai ales, la barbati. Pe scurt, barbatul tip catelus, gen “da, draga mea” sau “cum/daca vrei tu”, amorf si plat, este departe de sfera mea de interes. Daca vrei sa ma cuceresti, “Surprinde-ma placut si ai initiative”, pe scurt. Nu o mai lungesc mult si va dezvalui norocul meu: Balaurul este fix asa cum imi place mie. Printre multele calitati care m-au atras la el, asta cu surprizele m-a cucerit definitiv. Un om care investeste timp pentru a face planuri si a construi o surpriza care sa il bucure pe cel pe care il iubeste este un om langa care viata este frumoasa.

Sambata trecuta cand ne-am bagat in pat, baiatul meu mi-a zis “sa pui ceasul sa sune la 8, ca sa putem pleca pe la 9 din casa. Trebuie sa ajungem undeva in zona Deniei si vreau sa am timp sa te invit si la cafea inainte!” Ador senzatia asta de buimaceala-mirare-curiozitate-bucurie. “Unde mergem?!” A zambit si m-a luat in brate. Stie ca intreb fara sa vreau sa aflu raspunsul. Ador surprizele. Mi-a soptit la ureche “Culca-te! O sa avem de condus peste 100km si trebuie sa fim acolo la 10h30”. In bratele lui, cu gandul la ceva frumos care urmeaza sa se intample maine, sunt in locul in care am visat sa fiu. Am adormit ca in filmele alea perfecte de Craciun, zambind fericita. Ador surprizele…

Nici nu m-am suparat cand am auzit telefonul la ora 8. Nici nu aveam de ce, pentru ca m-am intors pe partea cealalta, semn ca uitasem complet de ceea ce aflasem inainte de a adormi. La 8 si jumatate Balaurul a venit sa ma trezeasca el, semn ca stie exact cu cine este casatorit. Mi-a spus toate vorbele care transforma o dimineata banala intr-una superba. Unde am gasit eu baiatul asta asa de bun si de cald?! Cu certitudinea absoluta ca sunt o norocoasa, am terminat dusul, aranjatul si imbracatul in mai putin de 15 minute. “Fast Forward” ar putea fi unul dintre prenumele mele. Cand e vorba de facut ceva repede, contati pe mine!

La ora 9, conform planului, eram deja in masina. Incep iar sa ma bucur de toate… Laurentiu zice ca ii place ca sunt asa entuziasta si copilaroasa. Poate e felul lui de a-mi zice altceva. Nici nu conteaza, nu-mi bat capul. Mai bine doar sa pari naiva decat chiar sa fii. Revenind… e o vreme superba afara: senin, soare bland, atmosfera de duminica. Autostrada e libera, ca mai totdeauna. Playlist-ul meu preferat canta in surdina. Iubitul meu ma tine de mana si se amuza fericit de bucuria si curiozitatea mea. Pe scurt, totul este perfect. Adica alt moment perfect din viata noastra. Pe drum vorbim despre noi, ne dragalim si ne alintam, e perioada aia de timp in care cuplurile isi reconfirma sentimentele si trairile. Pfffoai, nu ma plictisesc niciodata de asa ceva. Mai exact, sunt dependenta de emotiile astea intense. E clar drogul meu. Indragosteala este activitatea mea favorita.

Aflu ca trebuie sa ajungem in zona oraselului Pedreguer (cred ca e mult spus “orasel”). E in zona “de bogati”. De cand ajungi in zona Benidorm-ului si mergi in directia Valenciei, te afli in zona bogatilor. Asa spunem noi. O casa ca a noastra in zona asta incepe de pe la un milion de euro. E zona preferata de straini. Zona este colinara, ca urmare casele au majoritatea vedere la mare. Constatam ca se construieste la greu. Unde buget e, de toate “e”. Sunt superbe locurile. Si casele. Si, desi ne aflam tot pe Costa Blanca, este foarte multa vegetatie. Este mult, mult mai verde decat zona in care locuim noi. “Money, money, money/Must be funny/ In the rich man’s world”. E zona in care gasesti cea mai mare comunitate de norvegieni in afara celei din New York. De asemenea, ucrainienii care au fugit cu portbagajele doldora de bani din calea razboiului tot aici si-au cumparat case (aici sau in zona Malaga din Andalucia, dupa preferinte). Zona era preferata deja dinainte de vecinii lor, rusii (se zvoneste ca si Putin ar avea o casa de vacanta aici). Alaturi de ei, o multime de olandezi, englezi, belgieni si alte popoare nordice mai putin norocoase in ale climei si ale costului de viata au ales sa se mute aici. In fine, o parte dintre bogatii Europei traiesc in zona in care mergem noi acum.

Am parcat si ne-am indreptat spre intrarea unui parc, Jardin de l’Albarda. Era coada la intrare. Nimeni nu vorbea spaniola dintre cei care stateau la coada. Se auzea engleza si olandeza. Oameni de varsta a treia, bine imbracati, foarte manierati. “Unde m-ai adus? Ce facem aici? Unde mergem?” Imi zambeste si imi spune ca mai avem putin. Prezinta biletele la intrare si intram intr-un taram de vis. Jardin de l’Albarda este o gradina renascentista demonstrativa cu o suprafata de 50.000 mp in Pedreguer, Marina Alta. Creată în 1990, această grădină isi doreste sa prezinte marea bogăție a florei din acest climat. Este un proiect al fundatiei FUNDEM creat pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la importanța utilizării speciilor native în grădinărit și a utilizării durabile a resurselor. Pe lângă marea sa biodiversitate a florei, aici gasim si exemple arhitecturale, lucrări din metal și ceramică care ne amintesc de influența arabă.

Ce sa va zic?! Frumos de ti se taiau picioarele. Totusi, nu cred eu ca Balaurul m-a trezit la ora 8 sa vin sa vad o gradina superba. Nu, evident. In mijlocul acestei gradini, mai exact intr-o gradina cu portocali, are loc un concert de muzica simfonica. Aici m-a adus baiatul meu. Scaunele sunt asezate pe alei si printre copaci. Oamenii vorbesc in soapta intre ei, coplesiti de maretia locului, de frumosul care ne inconjura. Soarele isi strecoara razele printre frunzele copacilor. Iti tii respiratia de frumos ce e. Ne asezam. Il strang de mana in semn de “E superb. M-ai coplesit. Te iubesc”. Fara cuvinte. Nu mai sunt necesare. Intra orchestra. Simt ca ma inalt spre cer. Imi dau lacrimile de emotie, de bine, de preaplin. Este dumnezeiesc. Spun de o suta de ori in gand “Multumesc, Doamne, ca traiesc asa ceva”. Muzica simfonica este preferata mea. Muzica simfonica in mijlocul unei naturi de basm, langa baiatul meu preferat este mai mult decat perfect. Stiti senzatia aia ca nu iti este suficient corpul pentru a cuprinde ceea ce simti?! Imi dau seama ca asa as vrea sa mor cand va veni timpul; cred ca nici nu mi-as da seama cand as trece dincolo, atat ar fi de natural totul. Ma uit la cer printre frunzele de portocali. Multi au flori inflorite care dau mirosul ala sublim pentru a completa atmosfera, daca mai era nevoie de ceva. Este PERFECT.

In dreapta mea, o doamna imbracata in nuante de roz isi sterge ochii. Uf, nu sunt singura pe care o emotioneza momentul. Este singura, adica nu pare sa fie insotita. Poate se gandeste la sotul ei care nu mai e si langa care ar fi vrut sa traiasca clipele astea frumoase. Mi se umplu iar ochii de lacrimi gandindu-ma cum ar fi sa nu il am pe Balaur langa mine acum. Il strang tare de mana. Il doare. Face o grimasa elocventa, dar nu poate spune nimic: suntem in timpul concertului, nu se vorbeste. Incep sa ma uit la oameni. Cate povesti de viata! Asa cum eu ma gandesc la atatea acum, acompaniata de sunetele astea perfecte, asa fac toti. La ce s-or gandi?! Poate la iubiri pierdute, la greseli pe care nu si le pot ierta, la marturisiri nefacute, la pierderi, la viata care aproape a trecut….cine stie?! Muzica asta ma face sa ii inteleg pe toti, parca, acum. Fiecare isi are luptele lui, dar parca aici, in mediul asta perfect, mi-e foarte usor sa ii inteleg, sa simt odata cu ei. Ma uit la cuplurile din jurul meu. Majoritatea par sa aiba zeci de ani de viata traita impreuna. Oare cum a fost viata lor?! Cat din eleganta care se vede in exterior se armonizeaza cu ce este in interiorul lor?! Oare se iubesc? S-au iubit vreodata? E vreunul care a trait toata viata langa o femeie gandindu-se si visand la alta? De ce oare ma gandesc asa? De ce? Ma opresc. Imi ridic din nou privirea spre cer, filtrata de frunzele portocalilor. Raman asa. Simt fericire. In esenta, nimic din ceea ce se intampla aici pe pamant nu are importanta decat daca e o situatie din care inveti o lectie care sa te imbogateasca. Madre mia, cata filozofie in capul meu in loc sa ma bucur de moment.

Cu Shostakovich se incheie concertul. Lumea se ridica in picioare si aplauda minute in sir. Eu il iau in brate pe Balaur si ii multumesc. Ii multumesc ca este asa cum e si ca a ales sa ma iubeasca pe mine. El spune o porcarie legata de o parte anatomica a mea. Asa face el cand se emotioneaza. La exprimarea emotiilor in cuvinte este mult mai slab decat la facutul de surprize. Dar se uita la mine intr-un fel care tine loc de cuvinte. E suficient. ❤️

Ne plimbam putin prin gradina asta care pare desprinsa din povestile cu 1001 de nopti. Ii spun ca as putea sa ma obisnuiesc fara niciun efort sa traiesc aici si ca daca vrea sa ma puna vreodata la incercare, sunt pregatita. Rade. Sunt glumele noastre specifice. Fiecare familie le are. Glume fara niciun sens pentru altii, dar super savuroase pentru cunoscatori.

Ne oprim sa mancam la un restaurant in apropiere. Stam de vorba. Radem. Duminica in familie. Plecam spre casa pe la 18. Azi a fost despre a simti, a trai, a ne bucura impreuna. Ziua mea preferata. V-am zis ca ador surprizele?!