Surpriza

Am dat deja din casa si am povestit despre hotararea luata impreuna cu Balaurul meu de a ne face cadou de zilele noastre de nastere surprize si experiente inolvidables. Mie mi-a cazut greu anul asta pentru ca omuletul meu a implinit o varsta rotunda, a schimbat prefixul si m-am straduit sa fiu la inaltime. Am fost. Dar…nu mai iesim vreo doua luni ca sa echilibram bugetul. Am cheltuit de am exfoliat cardurile. De luni pana sambata am cheltuit cat cheltuim noi in doua luni. V-am spus ca am centura neagra la spart bani, da?! Si fac niste surprize…nu le uiti toata viata! :)))

Sotul meu a fost copil sarman, deloc obisnuit cu arogante din astea. Pe el il inteapa inima cand isi cumpara ceva cu pret intreg. Bucuria lui sunt reducerile, ofertele si outlet-urile. Dar, pentru ca in viata toate sunt aranjate pentru ca noi sa evoluam, sa crestem si sa ne depasim limitele, el a avut “noroc” de o nevasta si un copil ale caror gusturi vestimentare, cel putin, sunt intrunite doar de produsele din colectiile noi. Life is a bitch.

Ei bine, de ziua lui l-am rasfatat. Sau, cel putin, asta a fost intentia mea. Ca de bucurat profund nu a prea reusit vazand cat plateste familia… Dar a incercat. Iubitu´ meu a facut si el tot ce a putut acum, la varsta asta a intelepciunii. Si a fost foarte dragut si adorabil. (ai citit asta, Bila, da?! Vezi ce frumos doinesc?)

L-am dus pe omuletul meu intr-un oras mare, foarte mare, unde, pe langa vizite si plimbari turistice clasice, am fost la un concert al unei formatii iubite de el. Big Like din partea lui. Trei bile albe mari pentru mine. In afara de ziua in care am fost la concert, am facut minim 20k de pasi zilnic, deseori si cu pungi de cumparaturi in maini. As vrea sa fi avut o poza cu fata lui ca sa ii cititi incantarea pe chip. Vis! Foarte frumos. Am prins vreme frumoasa, ceea ce este extraordinar in 2026 cand parca au innebunit anotimpurile. La noi acasa, in Spania, avem acum vreme de noiembrie; inca pornim centrala. Cel mai ciudat an. Revenind, de ziua lui am avut vreme frumoasa si asta conteaza.

Nu vreau sa insist foarte mult pe descrierea mini-vacantei noastre, ci o sa povestesc despre concertul super la care am fost.

Balaurul este nascut pe 1 aprilie, zi in care am iesit la un restaurant foarte frumos, italienesc desigur – bucataria lui preferata – intr-o locatie absolut inedita si incantatoare. Restaurant imens la care trebuie sa faci rezervare cu o luna inainte daca vrei sa prinzi loc. Masa mica, mancare buna, servire exceptionala, lume multa – cred ca erau cel putin 50 de mese -, vin bun, preturi…de neuitat. La desert i-au cantat “la multi ani”. Cred ca erau cel putin zece sarbatoriti in sala. Frumos. Ii dau cadoul: biletele la concertul de a doua zi. Se mira, se bucura, se emotioneaza, se fastaceste. La multi ani, Balaur! hai ca nu te asteptai la asa ceva…

A doua zi ne-o rezervam concertului care incepea seara, la 19h30 si colindam “pe chill” cu multe pauze la terase, multe beri si multa voie buna. Oras superb, parcuri superbe, oameni civilizati. o luam spre arena de spectacole. Ajungem devreme, tocmai bine sa stam la soare cu un pahar de vin in mana spunandu-ne chestii din alea frumoase, diabetice si multumindu-I lui Dumnezeu pentru viata noastra.

Am luat biletele “la bocanc¨ nu numai pentru ca erau cele mai ieftine (a fost singurul moment cand am fost econoama), dar, mai ales, pentru ca acolo se danseaza mai bine si te poti misca mai usor. Accesul este permis cu o jumatate de ora inainte de incepere, asa ca lumea intra si se aseaza comod pe jos, in palcuri, continundu-si bauturile si palavragind. Muzica de surdina chillout, oameni zambitori, atmosfera fix cum trebuie. Ne asezam relativ central, nimeni nu se inghesuie. Civilizatie, nene, occident! :))

Ei bine, incepe! Ii cad plombele lu´Balaur. Toata lumea danseaza, tipa, canta, se bucura. Fix in fata mea, dar fix-fix in fata mea, un cuplu. El sta in fata mea si, desigur, este inalt. Nu imi permite spatiul sa fac un pas mare lateral ca sa nu trebuiasca sa stau pe varfuri si sa am o vedere deschisa. Cum lumea danseaza, sare si se misca usor brown-ian, sper ca, la un moment dat sa ne indepartam unul de altul. Gresit.

Tot concertul, TOT CONCERTUL, barbatul asta a stat nemiscat. NEMISCAT. Cred ca pierduse un pariu de a venit la concertul asta. Sotia sau prietena lui dansa, se tot lipea de el, incerca sa ii transmita un strop de viata, dar…nimic. Baiatul e stanca. Tot concertul a stat piatra, nici macar nu s-a mutat de pe un picior pe altul. Sa fi avut talpile lipite de podea?! Nu, ca am stat la sfarsit sa vad daca se misca. S-a miscat, ocazie cu care am observat ca si mimica fetei avea aceeasi dinamica precum picioarele.

Tot concertul m-a obsedat individul. Oamenii faceau valuri, se miscau in grupuri, totul era dinamic. Doar el era punctul de stabilitate, fix, intr-o lume fluida. M-a obsedat si pentru ca a trebuit mereu sa fac pasi mici in stanga sau in dreapta ca sa pot vedea scena. Cand ai 1,90 si ai de gand sa stai ca stalpul, ar trebui sa te autodenunti si sa nu fi lasat in sala. Stai la intrare pe post de cuier; fa-te util! Apoi m-am gandit la fata care era cu el: cata veselie in viata ei! Cum o fi sa vii la un concert in care toata lumea canta si danseaza cu cineva mort?! Am vazut-o cum s-a tot uitat la el, l-a mangaiat, a incercat sa il “resusciteze”, dar degeaba. A cuprins-o de cateva ori cu mana dupa umeri, probabil sa o tempereze (v-am zis ca ea dansa stins langa el), dar a fost singurul semn de viata manifestat. Eu sunt curioasa: cine o fi cumparat biletele? Daca a fost el, ori o iubeste resemnat, ori e masochist. Daca a fost ea, sigur regreta investitia. Putea veni cu mine la concert; sigur se distra mai bine, iar pe mine nu ma durea gatul.

Am plecat fericiti spre hotel. Am luat trenul pana in centru, apoi am mers pe jos. E atat de frumos!

Stii ce mi-a ramas, de fapt, din toata nebunia asta? Nu nota de plata. Nu pasii facuti. Nici macar concertul, desi a fost… cum a fost. Mi-a ramas felul in care ne-am uitat unul la altul in momentele alea mici, dintre planuri. Bucuria lui stangace, incercata, aproape vinovata. Entuziasmul meu dus uneori la extrem, ca asa sunt eu — daca tot fac ceva, pai fac. Pana la capat. Pana la limita cardului, daca e nevoie :))

Surprizele nu sunt comode. Nu sunt eficiente. Nu sunt „in buget” si nici nu vin cu garantie de satisfactie. Dar sunt vii. Sunt dovada ca inca ne mai pasa suficient cat sa ne batem capul, sa ne complicam, sa iesim din rutina aia sigura in care stim exact ce urmeaza. Si, poate cel mai important, sunt dovada ca inca ne mai vedem. De fapt, ne iubim asa cum am visat. Nu ne-am transformat in doi oameni care impart o casa, niste facturi si un calendar. Inca mai exista acel „hai sa-l dau pe spate”, chiar daca, uneori, el e mai degraba „hai sa nu lesin cand vad cat costa” :))

Dar stii ceva? Cred ca, peste ani, nu o sa ne amintim cat am cheltuit. O sa ne amintim ca am trait. Ca ne-am surprins. Ca ne-am iubit un pic mai zgomotos decat ar fi fost confortabil. Si, sincer… parca merita. La multi ani, Balaur! Sa-mi traiesti pana inversezi prefixul! Iti place painea cu gem? :))