Roza

Mai multe intamplari ne-au determinat ca, in ultima vreme, sa fim mai intelepti in felul in care gestionam timpul si prioritizam lucrurile. Au devenit mai palpabile cugetarile alea pe care le stim toti despre viata si despre felul in care traim, despre ce este important cu adevarat, etc, etc… Cert este ca in ultimele doua luni ne-am ales mult mai mult pe noi, ne-am hranit mai mult sufletele – cum ar zice poetul – si am trecut in plan secund “goana” dupa “a avea”. Ca sa concluzionez tot in registru, as zice ca am incercat mai mult “sa fim”.

Adevarul este ca oscilam intre comportamente intelepte si frici irationale nascute din preocuparea fata de viitor. Suntem foarte, foarte departe de iluminare, dar intrezarim uneori crampeie de armonie, echilibru si fericire adevarata. Ne incapatanam sa ramanem pe Cale si ne bucuram ca reusim ca, la fiecare derapaj, sa ne redresam cumva.

Am facut o introducere cam pompoasa pentru intamplarea pe care vreau sa o povestesc, dar o sa incerc sa imi revin cu incheierea.

Revenind si cazand in banalul concretului, am iesit azi cu Balaurul meu sa rezolvam cateva treburi administrative prin centru si ne-am oprit sa ne bem cafeaua impreuna in oras. Repet ca asta mi se pare o componenta esentiala din descrierea starii de “lux”: sa poti sa iti bei cafeaua la ora aleasa de tine, fara graba, in tihna. Ne-am ridicat de la masa agale si am continuat activitatile pentru care veniseram: Balaurul s-a dus spre Registro de la Propriedad, eu m-am oprit la Druni – un magazin de cosmetice – si apoi la Mercadona – cel mai cunoscut supermarket din Spania – pentru o mica aprovizionare.

Nu stiu cum e la voi (ma refer la tinerii de peste 50 de ani), dar eu, daca nu am lista facuta de acasa, fac cel putin 1000 de pasi in plus prin magazin. Parca nu mai reusesc sa imi organizez la fel de bine in minte chestiile pe care vreau sa le cumpar… Ei bine, azi e ziua fara lista pentru ca m-am hotart ad-hoc sa intru in Mercadona. Ca urmare, m-am invartit corespunzator prin magazin. Dar, pana la urma am izbandit; iata-ma la coada la casa.

Ajung in fata, bag produsele in pungi si….stupoare: nu mai am portofelul. Ii spun doamnei de la casa ca tocmai mi-au furat portofelul. Era clar ca acum, ca in Druni imi cumparasem ceva si platisem, deci il aveam. Toate persoanele de la coada empatizeaza cu mine (deci nu am fata de nebuna sau mincinoasa). Vanzatoarea ma intreaba daca sa imi anuleze bonul. Imi amintesc ca am cardurile si pe telefon. Platesc. Vine responsabilul de magazin care ma sfatuieste sa merg la politie sa fac reclamatie ca sa poata fi autorizati sa se uite pe camerele de supraveghere sa identifice faptasii. Nu stiu la ce m-ar ajuta, dar ii raspund docila ca “asa voi face”.

Sunt usor buimaca; e prima oara cand mi se fura ceva. O doamna imi sugereaza sa blochez cardurile pe care le aveam in portofel. Fuck!!! Cum de nu m-am gandit?! Ies din magazin pentru ca ramasesem paralizata in mijlocul intrarii si incerc sa imi amintesc ce carduri aveam in portofel. A fost simplu: toate. Revolutul si Wise-ul le-am blocat imediat din aplicatie. Rasuflu usurata. Apoi imi amintesc ca pe cardurile de Santander si de Caixa sunt banii, nu pe celelalte. Intru in aplicatia Santander sa anulez cardul. Problema e ca am vreo 4 conturi la Santander, fiecare cu cardul aferent, iar la mine aveam doar un singur card. Care o fi fost ala?! Nu am incercat sa imi raspund: le-am anulat pe toate. Precauta de mine…

Il sun pe Balaur cu care urma sa ma intalnesc si il anunt ca mi-au furat portofelul. Reactioneaza cu un “shit” si inca vreo patru-cinci expresii care nu pot fi redate aici si imi da intalnire la Caixa sa anulez si ultimul card pe care nu l-am putut anula pentru ca nu am aplicatia descarcata. Gata, iesim din banca invingatori: toate cardurile mele sunt anulate.

Imi amintesc ca aveam in portofel si buletinul romanesc, carnetul de conducere, cardul de rezidenta si cardul de sanatate. Bani cash nu cred sa fi avut mai mult de 100 euro. Se rezolva! Constat ca sunt linistita si deloc preocupata. Imi pare rau dupa portofel, insa. Balaurul face cateva consideratii si despre asta. Nu le pot scrie aici, dar va pot da o expresie sinonima eleganta “tara arde si baba se piaptana”.

Mergem spre masina cand, parca iluminata de o idee, ii spun lui Laurentiu “Ce-ar fi sa trecem si pe la Druni?! Aveam sigur portofelul atunci. Poate acolo s-a intamplat”. Era in drumul nostru. Balaurul o ia inainte, nerabdator. Iese din magazin cu portofelul meu in mana. Aflu ca dupa ce am platit l-am lasat, pur si simplu, pe tejghea si am plecat. Nu pot sa cred! Wtf?! Nu comentez nimic despre lipsa de reactie a vanzatoarei, mai ales ca l-a bagat in sertar si m-a asteptat sa ma intorc dupa el. Cum sa pot zice ceva despre femeie, cand eu mi-am lasat portofelul?!

Ne bucuram ca l-am gasit. Ma intristez ca mi-am anulat toate cardurile. Ma ingrijorez ca am putut sa-mi uit portofelul. Un amalgam de trairi si emotii. Ne-am asezat la o terasa si am vorbit mult despre intamplare. Sau, ma rog, despre portofel in primele cinci minute si despre viata in urmatoarele cincizeci.

Ne uitam unul la altul si, pentru cateva minute, toata aventura capata dimensiuni aproape filozofice. Eu ma gandesc foarte serios daca nu cumva universul incearca sa-mi transmita ceva subtil. Poate ca mesajul era despre detasare. Poate despre importanta lucrurilor materiale. Poate despre faptul ca, dupa 50 de ani, creierul incepe sa considere portofelul un obiect optional. Balaurul, mai pragmatic, formuleaza teoria mai simplu: “Nu e nicio iluminare spirituala. E perimenopauza combinata cu multitasking.”

Am ras cu pofta. Din fericire, exista genul asta de ras care rezolva multe: rusinea, sperietura, nervii, drama inutila pe care mintea o construieste in cinci minute. Pentru ca, daca stau bine sa ma gandesc, in mai putin de o ora am trait tot spectrul emotional uman: negare, panica, solidaritate sociala, eficienta bancara, disperare administrativa, speranta, revelatie si mantuire prin Druni.

Uneori, cele mai banale intamplari deschid usi catre ganduri foarte serioase. Te vezi dintr-odata din exterior: alergand prin oras, blocand carduri, facand calcule, protejand conturi, acte, bunuri, identitati administrative. Atata energie consumata ca sa pastram in siguranta ceva ce, in definitiv, este doar infrastructura vietii noastre, nu viata insasi.

Si totusi… avem nevoie de ea. Aici apare contradictia aceea obositoare si profund umana: incercam sa ne desprindem de goana dupa “a avea”, dar nu putem trai doar hranindu-ne sufletul cu apusuri, cafea buna si contemplatie. Facturile au un realism aproape agresiv. Mercadona nu accepta plata in evolutie spirituala.

Asa ca ne invartim permanent intre doua lumi. Intr-una muncim, acumulam, planificam, economisim, ne ingrijoram pentru viitor si ne agatam de o falsa senzatie de control. In cealalta, intuim vag ca suntem mai mult decat toate astea, ca exista o parte din noi care nu poate fi masurata in bani, proprietati, conturi sau realizari. O parte care are nevoie de liniste, de sens, de iubire, de timp trait cu adevarat. Problema este ca uitam foarte usor asta.

Ne trezim dimineata si intram direct in mecanism: ce mai avem de rezolvat, ce mai trebuie obtinut, ce mai trebuie demonstrat. Si amanam viata pentru mai tarziu. Mai tarziu o sa ne odihnim. Mai tarziu o sa fim linistiti. Mai tarziu o sa traim frumos. Doar ca “mai tarziu” are prostul obicei sa se transforme foarte repede in “prea tarziu”.

Poate de asta, in ultima vreme, incercam sa ne bucuram mai constient de lucrurile aparent mici: o cafea bauta fara graba, o plimbare prin oras intr-o zi obisnuita, faptul ca putem merge unul langa altul fara sa spunem nimic spectaculos. Par nimicuri pana cand viata iti aminteste brutal cat de fragile sunt toate.

Intamplarea cu portofelul m-a facut sa inteleg ceva foarte simplu: in cateva secunde, mintea mea s-a agatat disperata de carduri, acte si bani, ca si cum acolo ar fi fost siguranta mea, identitatea mea, linistea mea. Dar adevarata liniste a aparut abia dupa, la terasa, cand radeam cu Balaurul de toata nebunia si realizam ca nimic important nu se pierduse de fapt.

Portofelul era intact.
Noi eram bine.
Ziua continua.
Soarele stralucea complet indiferent la drama mea bancara.

Sa stiti ca nu soldurile din cont ne tin cu adevarat in viata, desi fara ele ne-am complica serios existenta. Nu cardurile, nu proprietatile si nici bifarea tuturor obiectivelor ne dau sentimentul profund ca traim. Ci momentele alea greu de cuantificat: cand razi sincer pana iti dau lacrimile, cand simti liniste langa omul tau, cand bei o cafea fara sa te uiti obsesiv la ceas sau cand, pentru cateva clipe, iti amintesti ca esti mai mult decat o suma de responsabilitati, frici si realizari. Adevarata bogatie e tocmai capacitatea asta de a ramane sensibili, prezenti si umani intr-o lume care ne impinge permanent sa devenim doar eficienti.

Pentru ca, la final, nu cred ca ne vor salva conturile bine organizate sau cardurile perfect securizate. Cred ca ne salveaza mai degraba capacitatea de a ramane vii pe dinauntru. De a mai rade. De a mai iubi.

Desi, preventiv… eu tot o sa verific de trei ori de acum daca mai am portofelul.