2026 – pe locuri, fiti gata…

Mi-am cam luat vacanta aproape toata luna decembrie si pana acum. Vacanta de la scris, de la facut planuri, bugete, calcule si previziuni. Am stat pe mood-ul “ah, ce frumoasa e viata fara stress”. Mi-am astupat urechile mintii pentru a nu auzi chemarile la munca si m-am bucurat de copil (a fost Andreea acasa aproape o luna) si de barbatul meu; am fost plecati in vacanta toti trei la sfarsitul anului chiar. De fapt, am fost tot familionul pentru ca l-am luat si pe Remi cu noi. Frumos! Aproape fairy tale, ce mai…

Bineinteles ca si 2026 a venit insotit de rezolutiile aferente. Pe 31 decembrie, le-am citit impreuna pe cele facute anul trecut, am facut o analiza si am ajuns la concluzia ca indeplinirea a 10% din ce mi-am propus nu e chiar asa rau… Cum s-ar zice, 5% ar fi fost mai rau, nu-i asa?! Cam asa m-am incurajat cand am vazut rezultatul dezastruos al initiativelor si propunerilor mele pentru 2025. Daca nu sunt eu blanda si intelegatoare cu mine, atunci cine?! Ca urmare, pentru 2026 am redus drastic numarul de rezolutii. (daca reusesc doar una din trei, deja urc la 33% facand mai putin decat in 2025 cand am obtinut 10% cu trei obiective indeplinite). M-am automangaiat pe cap zicandu-mi “nu fi trista, viata nu este despre a face, ci despre a fi“. Mereu ne scoatem cu filozofia cand suntem jalnici la actiune, nu?! Ce-i drept, am cam exagerat cu propunerile in 2025; anul asta stau pe chill. Putin si realizabil.

Una dintre rezolutiile pe care am ratat-o cu brio in 2025 am mentinut-o si anul acesta, simtind ca pot sa reusesc. Trebuie, ce mama ma-sii! Cei care ma cunosc intuiesc imediat despre ce este vorba, dar o sa va spun si voua: sa fac sport. Sa am un program care sa includa activitatea fizica de minim 4 ori pe saptamana mi se pare absolut obligatoriu. Pot sa scriu doua-trei pagini cu argumente si beneficii. Pot sa fac orice, mai putin sport, se pare…

Cum sa ma exprim?! Nu imi place deloc efortul. Simpla idee de a ma trezi ca sa ma duc la sala naste in mine cele mai complexe metode de a ma submina. Devin campioana absoluta a tergiversarii si procrastinarii. Da, am incercat. Mi-au spus multi ca senzatia pe care o ai dupa ce termini antrenamentul este o minune, miez, Rai. Eu am simtit de fiecare data, dupa fiecare incercare, ca vreau sa dorm si sa uit. Niciun pic din energia si exuberanta descrisa de altii nu s-a manifestat si la mine. Zero. Cand ies de la sala zici ca am fost acolo sa ma bata unul cu parul si cand scap nu-mi doresc decat sa uit si sa nu se mai repete vreodata. Aproape ca am nevoie de terapie PTS.

Imi place la nebunie sa fac drumetii, sa ma plimb in natura, sa merg cu bicicleta, Aventura Park-urile sunt locurile mele preferate, dar sa merg la sala, sa alerg pe banda sau sa ridic greutati…”piei, Satana!“. Dar cum este aproape imposibil sa poti sa mergi zilnic in drumetii sau sa te cateri prin copaci la parkurile special amenajate, trebuie sa gasesc o activitate fizica accesibila si de care sa ma tin.

Acum cativa ani, mi-am dat seama ca alergarea e varianta castigatoare. Nu e in sala (deci nu stai inchis cu inca 50 de persoane intr-o incapere mare) si nu ar trebui nici sa fie foarte istovitor. Zis si facut: am inceput cu investitiile. Mi-am cumparat niste tinute sport si vreo doua perechi de pantofi de alergat care, din descriere si pret, alergau mai mult singuri, eu doar veneam cu ei. Pregatita eram, deci, urma doar actiunea.

In Elche, exista un rau (se numeste Vinalopo) care desparte orasul in doua parti. Ei bine, rau – in acceptiunea pe care o cunoastem noi – devine doar dupa o ploaie zdravana, in rest, este un parau mic, vai-steaua-lui cu maluri betonate si pictate. A fost o initiativa artistica, colectiva in 1999 care a fost reluata in 2014 – Proyecto Vibora – cu scopul de a transforma zona din jurul raului intr-o “galerie de arta”. Au vrut sa transforme un spatiu public neglijat aducand culoare orasului. (vedeti imaginea) Au fost peste 1500 de oameni care au participat la acest demers pictand pe asfalt diverse chestii. Acum, pe malurile raului este locul in care foarte multe persoane fac sport. Majoritatea alearga, desi sunt cateva zone si cu aparate de forta din alea de care gasim acum si in majoritatea parcurilor din Bucuresti.

Echipata cu pantofi de alergat de top si imbracaminte pe masura, iata-ma acum cativa ani pregatita sa-mi incep activitatea sportiva. Imi place mult sportul :)). El si limba rusa sunt aproape la egalitate. :)) Ultima oara cand alergasem inainte de aceasta pornire a fost prin clasa a 12a cand erau obligatorii probele sportive la Liceul Pedagogic. Totusi, m-am ambitionat sa alerg 3 km pentru inceput. Nu stiu de ce mi s-a parut mie putin sau fezabil targetul acesta.

Asa ca, m-am trezit de dimineata, m-am echipat si am plecat spre rau. Imi descarcasem si o aplicatie care cica ma invata si ma antrena sa ajung sa alerg 5km intr-o luna, dar nu mi-am mai batut capul cu ea. Am avut incredere desavarsita in flerul meu si am ajuns hotarata sa alerg 3 km pentru inceput, urmand sa cresc in fiecare zi cu cate 500m. Dupa calculele astea, in curand aveam sa ma duc alergand in Alicante…

Am inceput sa alerg. In jurul meu, multa lume care facea acelasi lucru. La unii se vedea ca au deja multa experienta cu activitatea asta, altii pareau din acelasi film cu mine. Incurajator, mai ales ca ma simteam “pe val”, parea usor cand ma uitam in jur… Ma cam incurca respiratia in sensul ca nu stiam cum sa respir ca sa supravietuiesc probei. O “voce” din mintea mea striga la mine “Nu ai gasit ceva mai interesant de facut?! De ce alergi?! Unde te grabesti?!”. Reusisem sa imi reglez respiratia un fel de “ih-ih-hu-hu”, adica inspiram de doua ori, expiram de doua ori. Ritmic. Sacadat. Faceam ca trenul, pe scurt. Aveam o senzatie de panica intretinuta de intrebarile din mintea mea, dar alergam. Cand deja ma obisnuisem cu corvoada, am inceput sa ma plictisesc. Voi ce faceti cand alergati?! Aveam muzica in casti, dar parca as fi avut nevoie sa fac si altceva, sa ma gandesc la ceva sau, ideal, sa reusesc sa nu ma gandesc la nimic. Dar cand faceam ca acceleratul cu aburi, panicata pe fundal ca ma voi sufoca in curand, nu am reusit sa imi golesc mintea. As spune ca din contra. Asa ca am inceput sa ma uit la picturile pe care calcam. Nu reuseam sa le apreciez in masura in care acestea sa ma motiveze sa vreau sa alerg mai departe, sa vad ce picturi mai exista…

3 kilometri erau doua ture cu intoarcere pe doua poduri cunoscute, centrale. Sau, cel putin, asa am aproximat eu. Pentru mine, astia 3 kilometri pareau un maraton. Am alergat, cu totul, vreo 5 zile. Apoi, m-am retras in glorie. Totusi, am mai multe amintiri legate de acea “perioada” din viata mea. Si multe beneficii.

Prima chestie la care mi-a fost de folos alergatul a fost ca am invatat multe in spaniola. Ascultam acelasi playlist in care pusesem melodii spaniole pe care le stiam cu mult inainte de a ma muta in Spania, printre acestea multe cantece ale lui Julio Iglesias. Abia acum, insa, am fost atenta la cuvinte, le-am tradus si le-am invatat. Am cateva melodii ale caror versuri le stiu, le inteleg si mi se par mult mai profunde decat imi pareau cand ascultam doar linia melodica. Ascultand Manuela am aflat, de pilda, ca eu sunt “dichosa” si nu numai “feliz“. Ambele se pot traduce rapid si superficial cu “fericit”. O persoana feliz si o persoana dichosa sunt ambele fericite. Totusi, dichoso incumba ideea de binecuvantare, har, noroc. O persoana dichosa este fericita si datorita binecuvantarilor din viata ei de care este constienta. Julio era dichoso ca il astepta Manuela cu dulceata buzelor ei; eu sunt pentru ca traiesc cu barbatul pe care il iubesc, intr-un loc frumos care nu ne agreseaza si care ne ofera conditiile necesare de a ne putea bucura de ce traim. Asta ar fi partea “deep” a beneficiilor alergatului.

O alta chestie de care m-a facut (mai) constienta alergatul a fost despre limitele mele. Majoritatea limitelor pe care ni le punem sunt mentale. Am invatat nu numai din carti, ci si din experienta. Picioarele, muschii si inima m-ar fi tunut sa alerg mult mai mult de 3km, dar mintea incepea sa ma faulteze dupa primii 500 metri. E adevarat ca am abandonat inainte de a ma antrena pe partea de minte, dar am aflat ca acolo este singura problema nu numai a mea, ci a majoritatii. Acolo este util sa ne antrenam zilnic pentru a ne pastra deschiderea, curiozitatea, dorinta de evolutie si, mai ales, pentru a ne depasi limitele si blocajele. Iar sportul te ajuta din plin. (V-am spus deja ca este una dintre cele 3 rezolutii pentru anul asta, da?! Totusi, inca nu m-am apucat.)

Nu stiu exact de ce, dintre toate propunerile ratate in 2025, am ales sa continui sa incerc si anul asta sa fac sport. Poate pentru ca sunt perfect constienta despre cat de important este pentru sanatate. Poate pentru ca am constatat ca ma dau mai greu jos din masina in ultimul timp si ma aplec mai greu din picioare sa ma leg la sireturi. Evident, flexibilitatea este ceva ce incepe sa paleasca in ultima vreme pe fondul lipsei de miscare. Bine, de vina cred ca este si CNP-ul un pic, nu-i asa?!

Anul 2026 va incepe pentru mine abia pe 1 februarie. Luna ianuarie am lasat-o pentru antrenament si pentru planificare. Si pentru a scrie aici ce am de gand sa fac pentru a primi incurajari, dar , mai ales, pentru a ma rusina de voi daca ma las pe tanjala. Maine ma duc sa imi platesc abonamentul la Pilates. Pentru alergat am cumparat, in afara de echipamentul meu, o lesa retractabila pentru Remi. Din toate astea, cel mai fericit va fi el.

La final, cred ca nu sportul e miza. Ci felul in care, in fiecare an, imi mai dau o sansa. Sa ma intorc la corpul meu nu ca la un proiect de reparat, ci ca la un loc in care traiesc. Cu zile in care am energie si zile in care singura performanta e ca m-am gandit la ea. Si poate ca maturitatea nu inseamna sa te tii de plan cu dintii, ci sa revii fara rusine. Iar daca tot reiau povestea asta, poate e pentru ca, undeva sub toate scuzele si glumele, inca exista dorinta sincera de a-mi fi bine. Chiar daca drumul incepe mereu… cu intinderi.

Sa avem un an bun!