Vrei si tu o pensie fericita?

Asa cum am mai zis, eu am inceput anul 2026 abia prin februarie. In prima luna a anului am facut doar “antrenament” pentru un an frumos. Am avut copilul in vizita vreo zece zile, apoi am plecat eu vreo zece zile sa ma vad cu prietenii si, uite-asa, am intrat imediat in februarie si am fost nevoita sa mut inceperea anului cu o luna. Gata, acum am inceput! Nu, nici sala, nici cura de slabire si, de fapt, absolut nimic din ce mi-am propus. Dar….Dar, am reusit sa fiu mai buna si mai blanda cu mine si sa nu ma mai “biciui” cum mi-e obiceiul cand intentiile mele nu se aliniaza cu realizarile – tot ale mele. Anul asta chiar am reusit pana acum ceea ce zeci de ani nu mi-a iesit: sa am rabdare cu mine, sa fiu buna cu mine, sa ma iert cand nu reusesc sa fiu la inaltimea autoasteptarilor. Uite ca am amanat treaba pana in februarie si nu m-a cocosat nici vinovatia si nici stressul. Am inteles ca am avut nevoie de mai mult timp. Si mi l-am oferit fara sa ma cert, fara sa ma supar, cu bucurie si acceptare. Stiti ceva?! Este un sentiment minunat. Si, pentru ca l-am incercat de peste o luna si se simte extraordinar, nu mai renunt. Ha! O sa devii tata procrastinarii si mama mocaitilor a strigat piticul negru la mine, dar i-am zambit si l-am ignorat. Sunt pe drumul bun, e clar!

In lumina celor zugravite mai sus si patrunsa de adanca intelegere fata de mine, azi, desi plecaseram in oras cu treaba Balaur si cu mine, i-am propus sa incetam orice activitate pentru doua ore si sa profitam de ziua asta de primavara – au fost 25 de grade azi – si sa mergem cu Remi sa ne plimbam pe malul marii. Mi-e clar ca procesul acesta de autointelegere si autoacceptare Balaurul l-a parcurs cu succes mult mai demult. Pentru ca nu am terminat bine fraza prin care ii descriam propunerea mea, ca a si fost de acord. Am facut stanga-imprejur, am urcat catelul in masina si….spre Santa Pola!

Ceea ce imi place extrem de mult in perioada asta este lipsa aglomeratiei, lipsa turistilor, abundenta locurilor de parcare si plajele libere unde, la limita legii, il pot lasa pe Remi sa alerge liber si sa se zbenguiasca prin apa si pe nisip. Pare ca marea este “a mea”. Senzatia aia ca “sunt de a locului” imi da un sentiment bun, de apartenenta. Parca am si eu acum dreptul sa infig o radacina mica, subtire, in locurile astea care ne-au primit si ne gazduiesc, oferindu-ne viata la care am visat.

Zona de plaja din Santa Pola unde il plimbam pe Remi incepe de la portul nautic si continua muuuult, pe o plaja care parca nu se mai termina. Plaja, in zona asta, este lata, cu nisip batatorit si cu apa deloc adanca. Este Raiul lui Remi. Oricat ne-am plimba, el alearga incontinuu, fugarind pescarusi si aruncandu-se in apa spre “bucuria” lui Laurentiu care nu are decat imaginea portbagajului plin de nisip… Dar am ajuns sa ne fie atat de drag sufletelul asta incat pana si el reuseste sa treaca cu vederea aceste inconveniente. Azi, noi am facut vreo 2 km in plimbare, iar Remi vreo 10 alergand in jurul nostru.

Cand plecaseram din Elche era soare si cer senin. Imediat dupa ce am ajuns pe plaja s-au strans norii, dar nu s-a racorit. Cu nori si turisti putini pare si mai mult “locul nostru”. Este atat de frumos! E liniste, se aud marea si pescarusii. Norii au desenat pe cer o acuarela perfecta pentru admiterea la orice liceu de arta. Eu fac poze. Laurentiu rade pentru ca am mii. Am mii de poze cu cerul si cu marea. Mi se pare fabulos de frumos. “Ce norocosi suntem ca ne putem plimba intr-o zi oarecare de februarie, in timpul saptamanii, pe malul marii bucurandu-ne!” il exasperez eu a mia oara pe Balaur cu consideratiile mele. Se uita amuzat si iubitor la mine. Imi spune mereu ca sunt femeia contrastelor, ca fac niste analize atat de profunde deseori (nu acum, evident), pentru ca imediat dupa aceea sa scot exclamatii ale unui copil atunci cand il vede pe Mos Craciun. Eu cred ca e felul lui de a-mi zice ca, daca nu stralucesc de istetime, macar simpatica sa fiu…

Ne plimbam de mana. Vorbim. Radem. Ne luam in brate. Sunt fericita. Ori sunt eu extrem de fericibila, ori fericirea ne este tuturor atat de la indemana incat de foarte multe ori nu realizam. In ultimii ani ai vietii mele am atat de des momente de fericire incat am inceput sa cred ca asa este, de fapt, viata. Am invatat sa imi construiesc momente din astea atat de des incat uneori le unesc. Fericirea nu este un varf de munte pe care il urci gafait toata viata, ci o banca pe o faleza, la care te asezi atunci cand, in sfarsit, iti dai voie. Luxul nu e iahtul din port. Luxul e timpul. Timpul in care nu te grabeste nimeni. Timpul in care nu te suna seful. Timpul in care nu te mai pedepsesti pentru ca „nu ai facut destul”. Si culmea, acest lux nu costa milioane. Costa doar o schimbare de perspectiva.

E prea frumos afara si in jur incat sa nu fi facut si un popas de o bere la o terasa pe plaja. Si m-au luat gandurile. Nu stiu daca dintre cei care cititi aveti amintiri similare, dar as vrea sa va povestesc un pic despre imaginea pe care o aveam eu cand eram mica despre ce inseamna sa fii bogat si misto. Pe vremea lui Ceausescu, vara mergeam in vacanta cu ai mei la mare si iarna la munte. Invariabil, in hotelurile in care eram cazati se afla si un grup de turisti straini, majoritatea de varsta a treia, din Europa de Vest care beneficia de meniu special la mancare si acces liber la Shop-urile care reprezentau pentru mine un fel de Pestera Comorilor la care aveam dreptul doar sa ma uit prin geam. Atat. Ei bine, nu stiu cum, in mintea mea s-a conturat atunci imaginea “succesului in viata”. Acesti pensionari, care in realitate probabil ca veneau in vacanta in Romania atunci pentru ca erau vai-steluta-lor de parliti si amarati la ei in tara, reprezentau pentru mine un goal in viata, un semn al bunastarii, al pensionarii de aur. La varsta aceea, bunicii nostri nu prea plecau nicaieri in vacanta. De fapt, nici nu isi puneau problema de asa ceva. Li se parea ca “nu mai e de varsta lor” sa faca asa ceva, asemenea activitati ar fi denotat superficialitate si lipsa de responsabilitate si “ce-ar zice lumea?!”.

Ei bine, azi, cu paharul de bere in mana, cu Balaurul langa mine si Remi culcat la picioare, cu valurile marii pe fundal, cu pescarusi galagiosi in zbor, cu inca vreo doua-trei mese ocupate la terasa de cupluri trecute de varsta pensionarii, m-am simtit si eu o pensionara bogata. Sa ai timp la 50 de ani sa te bucuri cu adevarat de clipe simple, frumoase, mi se pare un lux pe care-l traiesc. Ma simt de parca as fi dat timpul inapoi vreo 40 de ani, sunt in excursie la Olimp, cazata la Hotel Amfiteatru si tocmai mi-am cumparat o bere si un Toblerone din Shop.:))

Putin mai incolo pe plaja, doua grupuri de persoane de 65+ joaca petanque. Si-au trasat in nisip doua terenuri si s-au impartit in echipe. Rad si glumesc in timp ce arunca cu bilele. Ma uit la ei cu duiosie si admiratie. Ma gandesc la mama mea cu care tocmai am vorbit deunazi si care mi-a povestit despre durerile de spate, despre Guvernul care ii fura, despre pretul la energie electrica, despre toate stirile alea negative si oribile de la televizor. Sta in casa si se otraveste cu ce aude si vede la tv. Si asta a devenit un mod de viata, nu numai al ei, ci a majoritatii parintilor nostri. Mi-ar placea atat de mult sa am o bagheta magica cu care sa pot sa le schimb mentalitatea si felul in care au ales sa isi traiasca viata… Mi-ar placea sa vrea sa se urce in avion si sa vina sa traiasca aici si sa nu aiba alte preocupari decat sa se plimbe si sa se amuze cu cei de varsta lor. Sa uite de stiri, de politica, de lupte si razboaie care nu le apartin si sa se bucure de singurul lucru al lor: viata. Ma uit la “colegii lor de clasa” din alta parte de lume care se distreaza jucand petanque pe malul marii intr-o tara vazuta ca un simbol a vietii bune si linistite. Ca sa ajungi sa te simti bucuros si fericit trebuie, mai intai, sa vrei.

Am crescut cu ideea ca dupa 60 de ani viata intra la „conservare”. Ca te retragi frumos, iti numeri pastilele, iti urmaresti tensiunea si stirile, si astepti. Dar aici, pe malul marii, vad oameni care la 70 de ani isi negociaza doar scorul la petanque si ce vin deschid diseara. Si imi dau seama ca batranetea nu este o condamnare la resemnare, ci o etapa in care, daca ai curaj, iti poti alege decorul. Si, uneori, te poti distra mai bine ca niciodata.

Ne ridicam si o luam incet spre masina. Am inima plina de liniste si pace. E greu sa descriu starea, dar este ceea ce imi doresc sa traiesc des si cat mai mult timp. Mergem de mana si nu mai vorbim. Ne bucuram fiecare in felul lui.

Pentru multi romani, ideea de a trai la cald, la soare, aproape de mare, pare un moft occidental. „Noi nu suntem din aia.” Dar de ce nu? De cand bucuria a devenit rezervata doar altora? De cand o plimbare zilnica pe faleza a ajuns un privilegiu exotic? Daca stai sa calculezi rece, uneori intretinerea unui apartament mic intr-un oras de provincie din Romania se apropie periculos de mult de costurile unei vieti decente intr-un orasel spaniol. Doar ca aici, in loc de ger si gheata trei luni pe an, ai 20 de grade in februarie si vitamina D pe gratis.

Cred ca adevarata intrebare nu este „ne permitem?”, ci „ne permitem sa nu?”. Cati ani mai avem in care putem merge doua ore pe plaja fara sa ne doara genunchii prea tare? Cati ani mai putem invata o limba noua, lega prietenii noi, incepe un capitol nou? Pensionarea nu trebuie sa fie finalul unei povesti. Poate fi, daca vrem, cel mai frumos capitol – pentru ca, in sfarsit, nu mai trebuie sa demonstram nimic nimanui.

Stiu ca frica e mare. Ca necunoscutul sperie. Ca „ce-o sa zica lumea” sau “ce rost mai are la varsta mea” inca mai sopteste prin capetele noastre balcanice. Dar lumea nu traieste in locul nostru. Si nici nu ne incalzeste oasele iarna. Viata la cald nu e doar despre temperatura. E despre a-ti incalzi sufletul cu lumina, cu iesiri spontane, cu seri in care auzi marea in loc de stirile de la ora cinci.

Poate ca nu toti pot. Dar pot mai multi decat credeti. Uneori diferenta dintre „nu se poate” si „uite ca se poate” sta doar intr-un bilet de avion si intr-o decizie luata cu inima deschisa. Nu putem controla cat ni se da, dar putem alege cum traim ce primim. Putem decide daca ultimii ani sunt despre frica si resemnare sau despre lumina si curaj. Despre televizor si oftat sau despre plimbari si ras. Despre „ce-ar fi fost daca” sau despre „ce bine ca am avut indrazneala”. E o mare diferenta intre a supravietui pana la capat si a incheia frumos. Iar armonia aceea de final nu vine din conturi grase, ci din senzatia ca ai trait pe bune. Ca ti-ai permis sa fii viu pana la ultima pagina.

Viata fericita nu e o poveste pentru altii. Nu e rezervata pensionarilor germani din hotelurile copilariei mele. E la doi pasi de voi, la trei ore si un pic de zbor, la o hotarare distanta. Si poate ca adevarata bogatie nu este cat ai strans, ci cat curaj ai sa traiesti frumos anii care ti-au mai ramas. Iar daca fericirea poate avea 25 de grade intr-o zi de februarie si gust de bere bauta pe plaja, atunci va doresc sa o gustati cat mai multi.