Evolutie?!

Fac parte dintre persoanele care poseda talentul de a-si face repede “prieteni”. (ati vazut ca e intre ghilimele, da?!) Ei bine, pe scurt, fac parte dintre oamenii cu care daca te porti ca un nesimtit, nu am nicio greutate in a ti-o spune. De fapt, nici nu e nevoie ca mitocania sa imi fie direct adresata; intervin la cam orice abatere de la normele de corectitudine si bun-simt (ale mele, desigur, dar va rog sa fiti incredintati ca atunci cand intervin am parerea ca am o pozitie obiectiva – duhh!). Majoritatea dintre cei obisnuiti cu persoane carora le e rusine sa spuna ceva si profitand de lipsa de pozitie a acestora impinge nesimtirea mai departe decat ne putem, uneori, imagina. Ei bine, cu mine au o surpriza: daca esti meltean, de la mine o afli imediat. In plus, consider ca sunt si foarte eficienta astfel: de ce as continua sa pierd timpul cu cineva care nu impartaseste aceleasi valori cu mine si de care nu imi place?! Cred ca e usor sa va dati seama ca nu sunt o companie prea agreabila pentru cei ce isi fac calcule mizand pe bunul simt al celorlalti, pe lipsa de reactie la nesimtire. As zice chiar ca le stau in gat. Deci, prietenii mei (pentru ca am!) sunt persoane cu valori si principii, sunt oameni super misto. Daca doriti prieteni de calitate, inspirati-va de la ai mei! :)))

Totusi, de ceva vreme incoace, incerc sa fiu mai toleranta, mai acceptanta cu tot ce ma inconjura, inclusiv cu oamenii. De obicei, chiar din momentul cand cunosc o persoana stiu daca imi doresc sa o mai vad vreodata sau nu, dar ma straduiesc sa pastrez aparentele la prima intalnire. Laurentiu imi spune ca ma straduiesc degeaba, ca atunci cand imi cade cineva in dunga, in ciuda eforturilor pe care zic ca le fac sa maschesz ce simt, pe fata mea se citeste totul. Ok, mai am mult de lucru, dar nu ma dau batuta. Incerc sa ma tin departe de situatii sau de oameni care trag pana aproape de limita acceptarea mea, dar exersez zilnic…

Ca sa va exemplific putin “chinurile interioare” prin care trec pentru a pastra o aparenta politically correct, pentru a nu interveni in situatii care mi se par strigatoare si ca sa vedeti ca ma straduiesc, as vrea sa va povestesc cat de admirabil am repurtat azi un succes asupra mea.

Dimineata m-am trezit si, desi fac acest lucru foarte rar, am vrut sa ma duc la biserica. In Elche exista o Biserica Ortodoxa in toata regula, contruita si agregata in jurul unui preot inimos, bland si cald. La aceasta biserica vin duminica romani din toata regiunea (nu in fiecare oras gasim biserica ortodoxa), astfel ca, pe la ora 12 ziua e plina de enoriasi si copiii lor. Programul incepe la ora 10, dar biserica incepe sa se umple dupa 11, asa ca prima ora chiar reusesti sa asculti slujba.

Azi am ajuns pe la 10 si un sfert. Am intrat. Lumea canta, slujba incepuse. Am cautat din ochi un coltisor cat mai ferit si indepartat de unde sa ascult si sa ma gandesc fara sa fiu disturbata de miscarea celorlati. Nu stiu daca ati observat, de pilda, ca dintre oamenii care tusesc unii se duc la doctor, iar ceilalti merg la teatru. Eu nu am fost la nicio piesa de teatru unde in sala sa nu fie macar un spectator cu tuse. Cam asa e si la biserica, dar pe alt model. Nu exista biserica, indiferent de confesiunea ei, in care sa nu fie macar o persoana care sa se fataie incontinuu: la baie, la lumanari, afara, la loc, iar la lumanari, iar la baie, iar la loc… Si absolut niciuna unde sa nu fie si o proaspata mamica alaturi de caruciorul ei in care pruncul doarme, dar, invariabil, se trezeste in timpul slujbei si incepe sa planga.

In fine, sa revenim la decorul de azi…

Intru. Vad in coltul departat, in coltul-coltului, un scaun liber. “Perfect” imi zic. “Multumesc, Doamne”. Ma asez, ascult, ma rog. Trebuie sa marturisesc ca nu prea stiu etapele unei slujbe, dar ma adaptez la ce fac si ceilalti. Era perfect; corul canta divin, mirosea a smirna si tamaie, era atmosfera de sacru. Era ce cautam, pentru ce venisem. Tineam ochii inchisi ca sa fiu doar eu cu Dumnezeu si sa nu fiu ispitita sa ma uit cu ce sunt imbracati ceilalti sau sa ma intreb de ce sa iti pui sandale daca nu ti-ai spalat calcaiele saptamana asta… “Doamne Iarta-ma!”

“Mami, ai servetele ca vreau sa fac caca”. Ochii mi s-au deschis brusc. Femeia de langa mine avea copii; nu ii vazusem pentru ca erau suficient de mari cat sa alerge pe afara, prin parcare. Acum, probabil, in toiul jocului, pe cea mica (sa fi avut vreo 9-10 ani) o apucase neputinta. Ce era sa faca?! “Doamne, Cristina, pe bune ca exagerezi! A vorbit si incet… Ce vrei?!” “Asa e. Asa e. Exagerez. Nu sunt deloc buna, toleranta, intelegatoare. Am venit degeaba la biserica. Doamne iarta-ma!”. Reusesc sa imi recuperez toate fasiile de atentie risipita aiurea, inchid din nou ochii si sunt tot acolo. La doua scaune mai in fata, bebelusul din carucior se trezeste, dar nu plange; se foieste gungurind, presarand foiala cu mici tipete din cand in cand. Mamica coplesita de maternitate si dragoste incepe sa vorbeasca “incet” cu el. Am deschis ochii. M-am gandit ca e mai cinstit sa fiu onesta: mai bine ma uit la ei decat sa imi ascut palosul in spatele pleoapelor. Mamica se juca cu bebelusul vesel care chicotea adorabil, dar nu era locul potrivit pentru desfasurarea acestei actiuni. Era evident ca ea nu mai asculta nimic din ce se intampla in biserica, dar nici noi. Eu cred ca noi, femeile, atunci cand avem copii mici, ne pierdem reperele si ne imaginam ca lumea intreaga este coplesita si inmarmurita in fata dragalaseniei progeniturii noastre si ca nu isi mai doreste altceva decat sa nu piarda nicio secunda din viata ei. Va asigura ca nu e asa. Eu, de pilda, as fi vrut mult mai mult sa il ascult pe popa. In fine, m-am concentrat, m-am rugat si am incercat din rasputeri sa ma concentrez, unidirectional, doar in directia altarului, evitand orice element disturbator intalnit pe parcurs.

M-am uitat la ceas. Era 11 si 10. Chiar in clipa aceea a intrat in biserica un palc de parinti cu progeniturile aferente, care mai de care mai agitate si mai gurese. S-au auzit cateva “sssshhh…” anemice, unele venite din “public” altele de la parintii care au considerat suficienta aceasta metoda de parenting modern, dar copiii abia au scazut o liniuta nivelul zgomotului. Preotul s-a oprit din ce canta ca un semn prin care incerca sa le transmita parintilor “ori ei, ori eu”. Pana la urma, o mamica isteata le-a propus sa iasa sa se joace afara, ceea ce ei au si facut. Slava Domnului! A ramas doar el, un baietel de vreo 8-9 ani pe care strigatul soptit-anemic al maica-sii “Bogdan, iesi afara!” l-a sensibilizat la fel cum cred ca il sensibilizeaza pe Becali o poezie de Byron. A ramas ferm pe pozitie pustiul. Se afla pe culoarul central alergand spre si dinspre altar executand anumite piruete in aer si sarbatorind cu cate un chiot fiecare victorie cand nu cadea bulucit la picioarele enoriasilor. Toata lumea se uita la el, nimeni nu spunea nimic. Nici eu, desi imi muscam buzele pentru a reusi.

Mi-am amintit ca am citit cand eram tanara si pasionata de legende, mistere si spiritualitate ciudata, ca diavolul ispiteste mai tare in biserica. Azi m-am convins ca asa e. Parca auzeam cum tipa la mine “du-te si f… una cretinului ala; ia-l si pe el si pe ma-sa si arunca-i in mm afara! Fa liniste!” “Doamne, iarta-ma!” Gata, am intrat instant pe mod constient si am inceput sa ma ascult ce gandesc si sa ma bucur ca ma pot invinge…

Bogdanel, incurajat de falsa preocupare a maica-sii care soptea suierat cat considera ca trebuie de tare cat sa nu zica ceilalti ca nu isi struneste plodul, dar neducandu-se sa il ia de o manuta si sa il duca….departe… incepuse sa treaca la acrobatii cu finalizare prin alunecare pe sub scaunele oamenilor din biserica. Eram siderata ca nimeni nu ii spunea nimic, desi majoritatea se uita reprobator la el si apoi, cautand-o din ochi, la maica-sa. Bogdanel si-a continuat acrobatiile in timp ce o parte din biserica intona in continuare imnurile si alta parca incerca sa il tranteasca cu privirile. In tot acest timp, mamica lui statea in acelasi loc strigand soptit la Bogdanel sa se potoleasca. Cred ca pana la urma Bogdanel s-a plictisit si a iesit putin. Multi au vazut-o ca pe o minune. Dar…nu a durat mult. Toata hoarda de copii s-au intors cu lumanari in mana. Era momentul impartasaniei. De aia venise si Bogdanel, probabil. Incerca si maica-sa metode disperate…

Se face o coada luuuunga de copii, toti miscatori si agitati ca o mare in furtuna. Bogdanel e printre ei. Ala cu coarne langa mine “hai, Bogdanel, da-ti foc la par, macar atat…”… Apropiindu-se de altar incepea sa faca salturi mai ample, miscari mai imprastiate. “Parinte, nu-i da apa sfintita, ca il arde pe gat!” “Sa ne pregatim pentru varianta spaniola a lui Exorcist?!” Totusi, Bogdanel supravietuieste aghiasmei si mir-ului sfintit si insfaca agresiv punguta cu dulciuri pregatita pentru copiii care se impartasesc alergand dezordonat spre iesire.

Am invins! Bogdanel a scapat neatins impreuna cu mamica lui. Mi-am pus pe fata un zambet intelegator, mi-am ingropat pornirile justitiare si ma indrept spre locul unde se aprind lumanarile “Iti multumesc, Doamne, ca am reusit!”.

Conducand spre casa nu ma pot impiedica, insa, sa ma gandesc “dar oare e bine asa?!”. Oare e bine sa nu te amesteci deloc in nimic? Nu lasi deschisa calea celor care, in mod intentionat, nu vor tine cont de nimeni si nimic in calea lor? Nu incurajezi actiunea negativa prin lipsa celei pozitive. Dar, poate e o incumetare sa credem ca “pozitivul” este mereu de partea noastra?! Poate ca mamichii nici nu i s-a parut ceva atat de deplasat din moment ce copilul a plecat viu acasa. Poate ca perceptia mea asupra micului Omen difera major de a domnului caruia i-a secerat picioarele la una dintre aterizari si care nu a schitat niciun gest. Pe masura ce imbatranesc, relativul incepe sa isi faca prezenta mult mai des si sa imi zapaceasca claritatea. Undeva intr-un colt al mintii mele ramane, insa, scrijelit indemnul “un fmm spus la timpul potrvit te scuteste de ani de terapie”.

Azi, la volan, totusi, ma gandesc ca o sa ma simt mai bine, mai victorioasa si mai impacata cand voi reusi sa ma trag singura de urechi pentru dorinta asta de a ma purta ca Xena si voi ajunge sa las Bogdaneii in grija altcuiva.

Intr-o zi.