Bucuresti

Tocmai ne-am intors din cea mai “cu de toate” excursie in tara. De cand ne-am mutat in Spania eu am fost, cu exceptia pandemiei, in fiecare an in Bucuresti. Laurentiu a mers rar, doar atunci cand era absolut obligatoriu, doar cand nu aveam cum sa rezolv chestiile administrative singura. Nu am mers, insa, niciodata in Romania in vacanta, ci numai “cu treaba”. Am impletit in jurul obligatiilor si o parte de suflet mereu, insa. Parerea si sentimentele mele fata de orasul in care m-am nascut s-au modificat la fiecare vizita.

Prima oara cand am ajuns in Bucuresti dupa mutarea noastra a fost in decembrie 2017, anul in care am plecat din tara. Nu pot sa imi dau seama prea mult despre sentimentele fata de reintoarcerea de atunci pentru ca mi-am petrecut toata vacanta in spital, ingrijorand pe toata lumea din jurul meu si preocupandu-ma de asta. Apoi, tarandu-ma prin aeroport si rugandu-ma de oamenii din jur sa ma ajute cu bagajul (era ziua in care imi scosesera firele; doar cateva zile dupa interventie, deci nu ar fi trebuit sa fac niciun efort), m-am concentrat la alte chestii.

A doua oara am venit pentru intalnirea de X ani cu colegii din liceu si toata sederea a fost imbibata de emotiile revederii si amintirile din adolescenta, iar trairile fata de Bucuresti iar au palit in fata lor. Imi amintesc ca a venit si Andreea atunci cu mine, dar am stat numai 3 zile, iar la final m-a coplesit faptul ca ea mi-a zis ca nu ar vrea sa mai vina si altadata. Si nici nu a mai venit de atunci. Eu simteam ca traiesc intr-o vacanta lunga in Spania de unde ma intorceam rar, din cand in cand, acasa.

La a treia venire mi se estompasera multe din lucrurile neplacute pe care le aveam de spus despre Bucuresti inainte de a ne muta. Ma obisnuisem cu traficul, infrastructura, amabilitatea spaniolilor si le vedeam normale. Am venit singura si imi amintesc ca am vazut orasul cu cei mai roz ochelari pe care i-am purtat vreodata. Priveam totul, oamenii de pe strada, vanzatorii neamabili, soferii de taxi, cladirile neingrijite, strazile nematurate, cu drag si duiosie, cautand si gasind imediat si scuze. Aveam, in sfarsit, puterea sa iert, sa mangai, sa trec peste. In avion la plecare am plans. Simteam ca ma despart asumat si impacata de el, de orasul meu pe care il personificasem. Am scris atunci un articol pentru blog la cald, chiar in timpul zborului. Inca nu ma simteam acasa in Spania, dar ma bucuram ca traiesc acolo. Apartineam, in continuare, Bucurestiului, dar il simteam si il paraseam ca pe un sot plin de defecte pe care nu il mai vream si ma mutam cu amantul care imi dadea poezia si iluziile de care aveam nevoie.

A urmat perioada pandemiei la sfarsitul careia am ajuns iarasi in Bucuresti obligata de alte indatoriri administrative. Am gasit oameni amabili si profesionali la ghiseu, m-am simtit mandra de lucrurile bune care se intampla si la noi. M-am bucurat sa vad mai multa relaxare in privinta masurilor de igiena decat in Spania unde, de pilda, s-a purtat masca pe strada un an dupa ce romanii renuntasera la ea. (Cred ca spaniolii sunt campionii absoluti ai masurilor aberante si prostesti luate in pandemie. Abia in august anul acesta au dat din nou voie sa se fumeze la terase – ma refer la Comunitatea Valenciana acum). Am stat o saptamana inconjurata de prietenii mei, fara multa treaba cu autoritatile. A fost perioada cand nu ma mai simteam nicaieri acasa. E o perioada fara radacini in care incerci sa te agati de orice pare ca iti da putina stabilitate si repere fixe. A fost perioada in care am facut face greseli noi, pe care nu le mai incercasem pana acum si de care m-am tot mirat in anii urmatori. 🙂

De anul trecut incoace, la fiecare venire in tara am simtit din ce in ce mai mult ca locul meu nu mai e acolo. Anul asta am fost in Bucuresti de 3 ori pana acum (sper sa am motivul pe care il astept ca sa ma merg si a patra oara) si mereu am simtit la plecare ca ma intorc acasa. Pentru mine, “acasa” nu e un loc; e o stare, un sentiment. Are legatura cu siguranta si stabilitatea. Imi place sa spun si sa cred ca mi-a fost mai usor sa ma simt acasa in Spania dupa ce ne-am cumparat casa. Dar nu e numai asta; mai e si faptul ca acum inteleg si vorbesc (nu bine, dar ma descurc) spaniola, sunt si prietenii pe care ni i-am facut aici, obiceiurile locale pe care ni le-am insusit, filozofia de viata a localnicilor pe care o apreciem si am integrat-o. Am inceput sa luam, ca un cameleon, culoarea mediului.

Nu m-am gandit nicio clipa cand ne-am hotarat sa plecam din tara la provocarea psihologica pe care o presupune acest demers. Cred ca sunt foarte putini cei care sunt constienti de asta. Desi la suprafata totul este frumos si atragator, psihicul este in stress si corpul poate somatiza. Este o etapa prin care trece toata lumea, chiar daca nu toti o constientizeaza. La rapiditatea cu care se desfasoara viata in ultimul timp, multi nu isi permit luxul de a se analiza. Toata lumea care pleaca din tara lui poarta cu ea o rana pe care incearca sa o vindece, de multe ori cu “medicamente” gresite. Timpul alina, dar numai

iubirea vindeca; nu incercati alte retete!

As spune ca excursia in Romania din care tocmai ne-am intors a fost una terapeutica. A fost un balsam pentru suflet si un pansament pentru rani. Am avut parte de intamplari urate si neplacute cu rezervarile de la Booking (cred ca e de evitat inchirierea apartamentelor in Bucuresti; alegeti hotelurile!), am pierdut bani cu oameni care contribuie la renumele prost pe care il au romanii, lumea mi s-a parut mai stresata si mai agresiva ca in ocaziile anterioare, am gasit orasul mai murdar si mai neingrijit decat alte dati, dar interactiunile cu oamenii pe care-i port in suflet au compensat si depasit cu mult partile negative. Ma simt binecuvantata sa fiu iubita de atatia oameni. Ma simt bogata si speciala. Minivacanta asta m-a facut, inca o data, constienta de asta. Am simtit o mare de iubire de la oamenii astia extraordinari. Fiecare imbratisare a fost o terapie in sine. Simt ca sunt pe lista scurta a preferatilor fiecaruia dintre ei. Ador sentimentul asta.

In Bucuresti traiesc cativa oameni care ma iubesc. Prin fiecare imbratisare a lor, Romania isi cere iertare ca m-a gonit, iar eu o rog sa ma ierte ca am plecat. Acasa nu este un loc, ci o senzatie…